FLOARE PETROV

viața este plină de capricii politruce, legile sunt făcute să fie încălcate, este târâtă prin noroaie Sfânta Cruce și lumea se afundă în păcate. pâinea cea de toate zilele este amară, viermii

în orașul cu stele pe acoperișuri, am trăi intens și cădere și faimă, demoni vor să-mpiedice hotărâte suișuri dar eu nici de moarte nu am spaimă. desculță prin rouă ca a verii nimfă, seva ierbii

vântul mătură vesel praful de pe asfalt, în parcuri de lumină fac hore zefirii, concertul mierlelor răsună în înalt, culorile iubirii dezmiardă trandafirii. parfumul de vacanță plutește în

cuvinte se ascund și înfloresc în versuri, se minunează Dumnezeu când le citește, astfel din conștiințe dispar stresuri cu romantice emoții lumea se fericește. iubiri se înmulțesc ca firele de

emoții cristalizate, iureș sentimental, în fiecare om văd un posibil prieten, timpul e luminos, fascinant, monumental, spre soare aleargă sufletul meu sprinten. din adâncuri scoate comori

eu când iubesc, iubesc ca marea, la țărm oameni pescăruși îmbrățișez, în adâncul meu se oglindește zarea, cu fire de lumină emoții brodez. cântă-mi iubire, cântă-mi minune, ca o soprană pentru lumea

sonata luminii ticluită de soare, vibrează în mine ca un epic concept, avântul timid a căpătat culoare, semn că mă aflu pe drumul cel drept. muza mea e Lumina, zilnic mă inspiră, îi simt mângâierile

pe frontul infernului Lumina se jertfește, e plină lumea de eroi necunoscuți, compasiunea mea până la soare crește, sufletul pios mângâie aștri tăcuți. curg lacrimi în averse prelungite, plânge și

iar mă asaltezi, tu dulce amăgire și mă îndemni să privesc mai înalt chiar dacă mă frământ, suspin, tresalt cum știu că ești o parte din iubire. cuib ți-ai făcut în mine pestriț dor, prin cerul

slavă ție blândă, minunată Lună, știu că mă veghezi noapte de noapte, acum cred că ești Mama mea străbună, și îmi luminezi emoții, gânduri, fapte. iubirea ta este liant între visuri, ne mângâi pe

în conștiința mea Cuvântul e prolific fiecare literă se transformă-n ecou, vântul îl poartă prin zenitul mirific, îmbrăcat de lumină ca de un sacou. e dulce cuvântul în graiul românesc, ca bobul de

sfere de lumină îmi înconjoară capul, mi s-a deschis în frunte ochiul minții, cu emoții sclipitoare mi-e plin dulapul, sunt mult mai prețioase ca arginții. cununi de maci și spice atârnă de

treptele poeziei le urc cu mândrie, una câte una cu lumina pe tâmple, plină-i de romantism soarta candrie, cu iubire pură viața mi-o umple. la urechea luminii inima mea cântă, îi pune pe piept

în carul alegoric plămădesc viziuni, în urma mea e caruselul amintirilor, nu vreau asupra lumii să fac presiuni, ci s-o dezleg de lanțul uneltirilor. cu săgeți de lumină suflete săgetez, ele nu

eu îngroș lumea nebunilor frumoși, iubirea ca fluturii zburdă pe coclauri, îmi extrag energia din Carpații faimoși, ca un centaur mă lupt cu balauri. m-au fermecat suave acorduri de harpă, lirismul

cearcăne și riduri acopăr cu pudră din profunzime scot emoții poleite să le transfer în stepă și tundră, să însenineze suflete cernite. răspândesc aspecte din Planul divin, viziuni despre o lume mai