FLOARE PETROV

azi îmi voi exprima ființa printr-un consens neoplatonian Dragostea știe că nu există breșe intre oameni, Lumina știe că teroarea nu vine din sinele adevărat, Infinitul știe pentru ce suntem

ultramodernitatea de a fi nuclee fericite în inima Terrei, deasupra doina viitorului carpatic. am stat adesea în răscruci de taină și am cerșit frumoase sentimente de la sfinți, e sărbătoare

Este o singură cale spre Dumnezeu- venerația, este o singură cale spre artă - venerația, străbătută coerent fără fariseism până la capăt abia atunci vom fi oameni, până atunci mimetismul uman

- inaintea sărbătorii apostolilor Petru și Pavel, gândind ca vor veni la noi ca niște genii novatoare. răgaz de liniște cu meditări complexe limpezi îmi place să cred că toate vor fi noime

psihomozaic din fericiri mărunte confortabile liniști se află în mine cumulate din prietenii oneste, cu ființele naturii ce mi-au fost dulce dojană, de-am crescut cu legi de ramuri sacre -

nu se măsoară viața în medalii, o câștigi ori o pierzi aceeași pentru toți cu repurtate bătălii nevinovate plecând copilăros spre toate câte-s vesele tentații verzi, ai testat rostogolirea prin

să crezi că viața te-a primit ca pe un rege chiar dacă ai ales slujirea ei necontenit să lupți, de pe spiralele dorinței să rezonezi frumoasă lege geografie carnală vitalitate pentru viața celor

e gerul prelung și cumplit al finanțelor, de la un capăt de lume până la celelalte, parcă s-au întâlnit în întunericul halucinantelor, au înghețat țestele, își fură unul altuia căciula , au

contribuabilă pentru eternitatea violetă, eu mica intreprindere dau cerului raport cotidian. un neastâmpăr, o mirare mută zerouri din veac de aramă, m-au obosit minciunile despre veacul de

frumoasele neliniști existențiale, vin de la Tine doamne, nu-s nicicând profane, sunt romanțe pe roata olarului, sunt potire arse în foc și tu ai fost olar din lut alb ne-ai creat să nu fi

cad frunzele din codru prea devreme, golirea ramurilor nu-i o necunoscută, ? de unde ies gângănii ce mamă de vierme îmbogățește subterane când timpul nu-i o brută? ? de unde ies microbii

nu știu ce să mai fac din momentul acesta, terorile au crescut prin toate zările, ah, mafiocrațiile, ah mogulocrațiile, ah escrocheriile mai cumplite ca jefuitorul ce golește

doi pași la dreapta doi iar la stânga, amețitoare hora parca nu se mai termină, flăcăii nesătuli ar tot dansa dar mămăliga , a dat din clocot afară ca din oală cretină. joacă toți moșii

ptiu, ptiu, de trei ori ptiu, descântec de deochi de ciudățenii, noi cascadorii râsului ei căpetenii pe scaune rotitoare suind ca pe troliu. am râs la circ abilitat cu dresori de măgari de

maestrului veseliei, Jean Constantin fraților o să râdem din ce în ce puțin? zâmbetul românesc este iarăși în doliu, maestrul duce veselii cu har ceresc în scrin senin comedianții plâng

prețioase fantasme; văd numai cavaleri la mesele rotunde, semnând protocolul armoniilor întârziate, îndrăgostiți în croaziere pe-a dunării unde, și mai departe extinse-n oceane fără piraterii

ah, depărtările ce mare nătângită durere, când e scris în stele să fim împreună, să se-nalțe nimburi din priviri vesele sfere, ochii tăi ochii mei ochii lor numai doruri adună. mă gândesc

trec staruri în turneu prin cerul tuturor, prin ochiul meu, ponoarele cu romaniță urmează proiecte să rodească-n văile durerilor topici admirabile lanuri imediate din iubită viță. ard

bisericii negre i-a căzut toată spoiala, ca fumuri și minciunile s-au spulberat, din interiorul unde duhnea acreala, vinului la parastasul martirizaților din nat. prin crăpături intră acum

a început solstițiul neamului românesc, din ochiul trei divin din cugetul Omega, somnambulii zilei lent se dezmeticesc, doamne ce mult ai de lucru între Prut și Bega. să treci trufiile prin

confesiuni pentru sicriu vă spun de-acum de casa mea de sub pământ, luxos tapetată cu violete versuri, am capturat cu lacrimi mătăsuri din cuvânt, o să domnesc ca regii hotarele cu

incantație pentru primul Dumnezeu terran Zamolxes, între pieptul mamei și-al tatălui meu am fost doar eu ploaie de doruri despletind Sânziane, apoi ei au plecat pe-un curcubeu, lăsându-mi mie

astfel se vede romantismul de la mine spre tine visători durabili cu agapa dragostei și caracatițele pe grătar sa nu își mai arunce tentacule spre visele latine el compune numitorul comun inele

dimineți de Mai în rochii florale campestre seri în pantaloni cu bretele cu inimi de gardă, sub lumini apărate aripi din coconi spre ferestre secunde brodează angelice liniști să nu se mai