FLOARE PETROV

drumul pe Golgota e plin de capcane de jur împrejur prăpăstii se cască port spre consolare o seamă de icoane dar oameni profitori par îngeri cu mască. temeri nesfârșite legate de beznă sunt

lui Viorel , Roxana, Miruna și Diana viața mea este numai iubire tu ești cel ce trăiește în ea destinul a strâns lumini în privire să lumineze pururi calea mea. trecutul meu e-o vastă

în limba română zâmbește un pământ când primăvara se umple de vlăstari când codrul mirabil se leagănă în cânt sub cerul ce-și deschide porțile mari. limba românească are mândru nume câmpii de

poezia mea se naște din iubire rugina n-o să o cuprindă niciodată mă simt cumva de-o rază suspendată lumina ei îmi râde în privire. mă simt mereu legată de condei împreună facem un duet

trecutul mă macină la fiecare pas mă asediază amintiri din tinerețe curge timpul în mine ca într-un ceas tezind în mine avânturi mărețe. aud prefacerile lumii în simțuri rezonanțe triste

meditez deșertăciunile până la absurd într-o auroră pogorâtă în suflet în grădina cu speranțe să mai zburd printre fluturii îndepărtați de urlet. fioruri infinite îmi străbat ființa seva

pentru zidirea slovei pe hârtie a trebuit să fur din veșnicie m-am ales cu patimă sublimă țesută cu metaforă și rimă. cuvinte împletite cu ardoare cu stele și cu luna și cu soare univers

lasă-mi Doamne poezia vorbitoare s-o îngâne izvorul limpede bucurie când imită cântul de privighetoare sufletul se umple de mândrie. lasă-mi Vreme poezia curată lucidă ca apa din fântâna

sufletul meu îmbracă a luminii cămașă să nu simtă bezna aspră, corozivă sunt o romantică a slovei urmașă care vorbește lumea în toate expansivă. mai am un loc în suflet pentru tine să te

primăvara-i adormită într-un cânt de greier izvoarele iubirii treptat se dezgheață tărâmuri de poveste vreau să mai cutreier cu garoafe-n par cu lumini pe față. în grădini de vis cu fluturi să

viața își extrage energia din iubire țesătura luminii sufletul îmbracă timpul mi-e prieten mereu mă împacă dacă vre-o problemă mă scoate din fire. rapsodia primăverii la inimă ajunge arterele

în suflet este primăvară și-un blând soare muguri de gânduri stau să pocnească slovele din beznă au căpătat culoare mintea mea-i o carte lumea s-o citească. ating cu tâmplele luminile

cerneala se evaporă la căldura silabei poezia se naște din dor și suspin ard gânduri uscate în flăcările sobei să nu simt în travaliu nici urmă de chin. îmi place să scriu inspirată de

steaua mea îmi face cu ochiul îmi aruncă priviri versatile visului verde i-a venit sorocul să răsară-n lume - slove febrile. steaua mea mă-nvață să mă schimb să adun doar lumină în gândurile

în case de carton trăiesc oamenii străzii făpturi ce se târăsc pe coate și pe brânci în codri urlă lupii în căutarea prăzii foametea din lume lasă urme adânci. sărăcia mizeră înconjoară

străbat cu cuvântul drumul spre excelență litere sincronizate se transformă-n epopee mă hrănesc cu poezia cu nespusă opulență cu visele de iubire să ating calea lactee. pasiunea scrisului o voi

veniți, vedeți, că să va minunați izvoarele credinței izvorăsc din Carpați doina strămoșească vibrează în tulnic să crească fericirea în efortul zilnic. din cutia Pandorei curg doar

zâmbetele înfloresc sub cărunte tâmple curcubeul din mine prinde o tentă roză magia din noapte vreau să se întâmple stele s-au gătit cu straie de vâscoză. ca un copil mă bucur de lucrurile

nu risipesc cuvintele, sunt cumpătată chiar și când lacrimi siroiesc pe față măiestria inimii nicicum nu e pătată de umbrele urii prezente în viață. mă ascund în slove cu pereți

mintea se tulbură când pumnul e o armă femeia chinuită nu-i doar un clișeu violența conjugală blestemată karmă acolo unde oamenii nu-l au pe Dumnezeu. cerul se înnegrește cînd pământul geme de

privește cum ninge liniștit afară totul este alb desprins din poveste din magia iernii lipsește o fanfară cântul să răsune până sus pe crește. gerul pictează flori la fereastră fantezia iernii

mi-am pierdut inocența în carul cu fân când urcam Golgota într-al lumii convoi ce mult aș fi vrut copil să rămân să nu îmbătrânesc pe drumuri de noroi. ce mult aș fi vrut să miros a roză ca

calc pe urme de fachiri printre cercuri de foc mă rog la Dumnezeu să plouă cu noroc să stingă flăcări de dor și de jale parcă tot cerul în mine se prăvale. vreau să cred că cineva acolo sus mă

mă strecor ca vântul prin perdele de ploaie care spală frenetic străzile din urbe trebuie să dispară mirosul de gunoaie nimeni vreodată ploaia s-o disturbe. pe ulița indiferenței au apărut