FLOARE PETROV

am lăsat în urmă clepsidre sparte secunde nisipoase s-au scurs în infinit mirosul nefiresc de frunze moarte îmi aduce-aminte de tristul sfârșit. destinul vieții cu miros de carte alunecă prin

oare poezia nu-i una dintre minuni? marea taină a inimii îndrăgostită ne-apropie de oameni ne face mai buni aduce-n viață o frumoasă ursită. mărgăritar în suflet poezia este apără dragostea de

zile bune zile rele le trăiesc sunt ale mele nu am timp de supărare nici când inima tresare flori din stele sunt cusute pe dantelate perdele farmec nestatornic are lumea soarelui răsare. clipe

noian de gânduri (rondel) câmpul se împodobește cu petalele de mac ce frumos se coace grâul pe neprihănit ogor iarăși simt entuziasmul fluturilor din stomac și mi-e dor de tinerețe de amor

ascult înfrigurată cuvinte de alint mă încălzesc doar c-un zâmbet de-al tău tu ai în glas clopoțel de argint mă cheamă la iubire și nu îmi pare rău. în fiecare clipă îmi este dor de tine mă

pe lacul cu reflexe de smarald de nuferi înfloriți mă simt atrasă și de scăldatul când îmi este cald de peștișori de aur prinși în plasă. pe câmpul florilor au înflorit bujorii e luna când

floarea pe care o știu e plină de curaj chiar de ar fi să fie răstignită pe cruce va răspândi și-n moarte miresme de miraj între lumini și umbre emoții produce. speranțe efemere în stele fac

rănile trecutului nu s-au cicatrizat dar ce bine că este cosmică iubire cu stelele nopții m-am armonizat încât luminile să-mi râdă în privire. uit să țin socoteala lucrurilor triste mă agăț de

mi-e dor de satul cu casa bunicii de jocul cu cocoșul cu caprele cu câinii de hora veseliei cu bătuta opincii de cireșul din poartă și din fundul grădinii. mi-e dor mereu de liniștea din

se plimbă dorurile în calești cu cai bucuria umple cărarea pustie nerăbdarea cosește tufele cu scai cuvântul tresaltă pe albă hârtie. în creștetul nopții răsună viori privesc resemnată cum

melancolia îngerului s-a transferat în mine mi-e frică, mă doare apropierea de amurg mă zbat să las în urmă gânduri senine între stânci și pietre ca izvorul curg. în ploi de lumină patimi

primesc de la sfinți sacre învățăminte cum să înaintez pe calea cea dreaptă cum să scot păcatele din simțăminte gândul se face cuvânt și cuvântul faptă. mă relaxez evlavioasă în

sângele vuiește ca lava în vulcan înrădăcinez cuvântul în extaz credința mea este un vast ocean cu mărgean de opal cu valuri turcoaz. revers al focului cascada de lacrimi care curge nostalgic

trupul mi-e o boltă cu fiori de nufăr în adâncul meu dialoghează stele mă învață să sper ca să nu sufăr când rătăcesc prin lume gândurile mele. sclipiri de smarald cresc în ochii plânși am

superbă mama Terra se învârte pentru noi când aduce soarele când aduce luna gândurile negre le spală în ploi mă crește la piept nu îmi este totuna. planeta aceasta -mama primordială ne ține în

câmpia de gânduri se-apropie de seceriș lanuri de grâne se pârguiesc în soare ploi de lumină se scurg prin pietriș până în adâncuri și se-ntorc izvoare. câmpia mi-e dragă și muntele mi-e

suflă vântul tare împrăștie gânduri poartă poezia în zări îndepărtate sentimente aranjate în patru rânduri iubiri în cuvinte de aur montate. pasiuni literare în torent mă aruncă chemările

îmi petrec timpul într-o arhitectură sacră credința-n Dumnezeu s-a născut la țară țărani evlavioși cu Hristos se consacră păcatele se spală în apă de moară. în satul cu troițe mă simt într-un

de multă vreme minuni n-am mai văzut omenirea ca natura în hăuri decade furtuni fac ravagii nu s-au prevăzut curg nenorocirile din cer... cascade. în puterea lui Hristos m-am încrezut L-am

mi-e greu să lupt cu a vremii stihii când toate rugăciunile se pierd în vânt grindina îmi strivește zorii liliachii cerul se dezlănțuie fără cuvânt. lumini angelice tremură pe tichii am uitat

duc cu bătrânețea îndelungată luptă Golgota mântuirii trebuie să o urc înaintez cu greu pe panta abruptă emoții sentimente adesea le încurc. mi-ar trebui aripi ca a Păsării Phoenix să zbor

îmi exprim trăirea în poem liturgic nobilul soare mă mângâie pe tâmple de săptămâni aștept extazul demiurgic în viața mea minuni să se întâmple. umblu desculță strâng rouă pe picioare mireasma

în lumea asta plină de cruzime eu mă scund în poem violet respir culoarea cerului în profunzime departe de suspin și de urlet. în lumea mea nu este violență nu agresez lumini nu le

mân turma de vise pe pajiștea nopții luna o păstorește în albe odăjdii cerul e prietenos, la marginea sorții adun din stele speranțele mlădii. izvoarele din gânduri vor ajunge râuri primind de