FLOARE PETROV

cred în cuvintele surse de lumină spre eternitate multe doruri parcurg de Sfânta Treime nu mă simt străină absorb învățături ca izvorul mă scurg. în suprema detașare las regretul în

vremelnicia consumă preaplinuri de ființă în proces de dragoste și de credință tremurul conștiinței pure mișcă nori sunt pământ învăluit cu raze și flori îi zâmbesc soarelui cu vise și

port în suflet poezia ca pe-o diademă este ca o mângâiere de înger, aleasă mă ține departe de tristețea extremă să cad în capcană nicicând nu mă lasă. mă unește cu lumea, mă ține aproape de

crește în toată țara scârba de zei indiferența lor mă roade la stomac modifică legi cu un absurd temei codrul de nevoi suferă buimac. spitalele-s bolnave pline de infecții căile ferate lasă

îmi pari răsărit de soare când te văd zâmbind cu multă ușurință îmi alungi tristețea tu îmi dai puterea necazuri răzbind din palmele tale se scurge blândețea. iubite ți-aș da stelele de pe

parcă am dormit pe-o tufă de urzici dorul mă ustură singurătatea doare tu nu ești iubite cu blândețe să zici că orice durere e veștejită floare. doar versul mi-a rămas să mă aline și toate

cresc stupefacții în ordinea ideilor mici, tehnologii în aer crează voaluri mari de ceață deasă... m-am săturat de anticriști vreau să mă simt acasă, între livezi când toamna îsi perfectează

anul acesta a trecut prea rapid a lăsat în urmă tragedii și drame războaie lungi au creat genocid au rămas copii fără tați și mame. s-au prăbușit avioane în mări cutremure au ruinat

în orașul cu stele pe acoperișuri, am trăi intens și cădere și faimă, demoni vor să-mpiedice hotărâte suișuri dar eu nici de moarte nu am spaimă. desculță prin rouă ca a verii nimfă, seva ierbii

mă relaxez în tihnă cu vioara și pianul Secret Garden mă ridică pe culmi de extaz valuri în sufletul meu au atins limanul sunt doruri și lacrimi cu luciri de topaz. melodii mirobolante se

se poartă tatuaje și pantalonii rupți e isterie-n țară zgomot pentru nimic poporul e condus de zeii corupți suferă tot neamul cu mare cu mic. vântul printre frunze șuieră bezmetic cerul

inima mea e ca un trunchi de fag îmi face vara sanie și iarna căruță din munții apusenilor mă trag codrul mă doinește cu glas de stăncuță. stejarii și brazii îmi sunt frați ideali le ascult

sunt ca o pasăre de noapte solitară muza îmi face cuib printre cuvinte aștept zorii bucuriei să răsară să îmi fac iarăși ordine în minte. să aspir în mine coșmarele vieții tot păienjenișul

mă aprind ca flacăra dintr-o scânteie ard frustrări și gunoiul din gânduri mă stinge lăcrimarea din condeie în oglinda vremii mai acopăr riduri. iar mă aprind și ard ca o torță cu versul și

ard adevăruri zilnic, dezlegând citate, vreau să răzbat nori să plouă dreptate (cerul e obsesia mea specială), vreau să deblochez dimensiunile vietii ascunse, precum eroul spatial, precum