FLOARE PETROV

duc cu bătrânețea îndelungată luptă Golgota mântuirii trebuie să o urc înaintez cu greu pe panta abruptă emoții sentimente adesea le încurc. mi-ar trebui aripi ca a Păsării Phoenix să zbor

îmi exprim trăirea în poem liturgic nobilul soare mă mângâie pe tâmple de săptămâni aștept extazul demiurgic în viața mea minuni să se întâmple. umblu desculță strâng rouă pe picioare mireasma

în lumea asta plină de cruzime eu mă scund în poem violet respir culoarea cerului în profunzime departe de suspin și de urlet. în lumea mea nu este violență nu agresez lumini nu le

mân turma de vise pe pajiștea nopții luna o păstorește în albe odăjdii cerul e prietenos, la marginea sorții adun din stele speranțele mlădii. izvoarele din gânduri vor ajunge râuri primind de

pe un țărm de vis sub un cocotier îmi întind prosopul țesut cu fantezie din valuri turcoaz spuma de poezie am să o răspândesc la mine-n cartier. în brațele soarelui mă simt răsfățată flămândă

cruzimea din lume îmi lasă gust amar îngeri nevinovați sunt sortiți pieirii teroarea crește lasă în urmă coșmar sunt încălcate toate legile firii. timpul se răscoală în luna lui brumar da

găsesc bucuria în colțul de pâine în roșia coaptă în para gustoasă sunt fericită că pășesc spre mâine cu poezia mea cea radioasă. adâncă și nesfârșită îmi e recunoștința elanurile mele ating

îmi frământ gândurile în aluat de pâine câmpia mi-e aproape cu maci în obraz găsesc în doină drumul către mâine și poezia este este o orhidee pe pervaz. știu că m-am născut pe tărâm divin și

nucul îmi vorbește în limbajul verde cu soarele mă răcoresc la umbra lui neliniștea se destramă se pierde cu dorul înălțat pe coama vântului. boboci de trandafiri zâmbesc sub soare razele le

bucuria zilei are gust de căpșună privirea ia culoare din rondul cu lalele rapsodia cucului în mine răsună raze mă învăluie-n luminoase dantele. clipe de răsfăț în suflet se adună chiar dacă

vântul îngenunchiază arborii îi frânge furtunos și nebun nu poate fi oprit natura e în doliu suferă și plânge timpul o ia razna s-a înăsprit. s-a pornit furtuna e periculoasă norii de praf

inima primește impulsuri de karmă mă străduiesc pe rupte să fiu un reper să lupt cu ursita- cuvântul mi-e armă gustul triumfului cu sare și piper. bătrânețea mă ține în stare de alarmă îmi

sublim mai cântă mierla în zăvoi poiana cu narcise este un loc vrăjit zburd precum fluturii cu gândul la voi prieteni ai speranței cu chipul spășit. salcâmii sunt împodobiți cu salbe să îmi

Luna veghetoare pleoapele-și ridică lumina solară îi încălzește chipul sufletul meu un poem îi dedică sub aripile nopții visează și Timpul. un vis mă poartă până la Lună în înaltul cerului

în viața mea mulți prieteni există pe porțile zilei năvălesc bucurii sufletul meu la încercări rezistă se umple ca timpul cu mărturii. pe scena vieții mă simt artistă să fiu poet e artă între

Săptămâna Luminată a trecut prin mine mi-a deschis ferestre către infinit fluturi mi-au băut parfum din stamine izvoare de liniște duios m-au primenit. de Iisus Hristos m-am simțit

lucrurile se așează în ordinea firească la toate problemele am găsit soluții primesc oră de oră pronia cerească îmi netezește calea către evoluții. credința albastră vastă-i ca

viața este o imensă scenă de teatru eu am avut mereu un rol secundar pe strada veseliei la numărul patru scriu un scenariu sub bătrân lampadar. se-aprind luminile în vechiul castru rugăciunile

curg lacrimi de-a valma din univers mor stelele pe rând nespovedite moartea întruchipată în înger pervers ademenește lumea cu dulci ispite. câteodată vreau să mă ascund în vers între litere

specii vegetale la moarte-s osândite de grindina care lovește samavolnic terra agonizează cu dureri inedite timpul parcă e condus de un zeu demonic. păduri întregi ajung bizare mobile florile

copacii amuțesc sub scrâșnet de topor munții-s despăduriți cât vezi cu ochii glia sărăcește sărmana n-are spor trecută prin blestemul babei Dochii. nemulțumirea crește în popor iarna își

iarna n-a plecat, ninge cu griji iar Carpații se acoperă cu nostalgie muguri de brazi tremură n-au habar că-n trunchiuri este criză, nevralgie. rănite florile de măr și de cireș își aștern

cumva obosită mă îndrept spre amurg viața mea afost altar de poezie lumini ancestrale prin inimă curg umezind cu rouă iubirea târzie. n-am trăit zadarnic, am evoluat iluminarea sufletului o

ultimul tren îl aștept în gară lumea se înghesuie pe peronul îngust am în valiză emoții de vară și în buzunare poeme cu gust. ultimul tren mă duce spre succes cu fiecare gând mă apropii de