FLOARE PETROV

frunză seacă de mălin ce durere și ce chin cu bătrânețea un spin ce toarnă-n sânge venin. frunză creață - busuioc ca o flacăra din foc ce arde al meu noroc parcă fac pașii pe loc. vreau

ce am strâns în suflet e sublim tezaur amintiri și vise fără de sfârșit dragostea intensă sculptată în aur zborul printre astre lin și reușit. împart cu lumea gânduri montate -n poeme dar știu

am strâns cu grije amintirile-n salbă și cântece candide de harpă și vioară am transformat în versuri noaptea albă și am dansat cu fluturi în lanul de secară. am suspinat de dor și de

mi-e dragă viața plină de iubire și-i mulțumesc mereu lui Dumnezeu pentru lumina cernută-n simțire pentru înțelepciunea de tezeu. nu m-a lăsat răpusă de tristețea acerbă de șarpele durerii

mă rotesc în jurul magicei iubiri parcă aș dansa cu soarele un vals în pieptul meu tresaltă amintiri în viața mea nimic nu este fals. strâng pe aripi parfum de crizanteme să mă scald în

mai este vreme de magică iubire mai sunt cuvinte tandre de rostit mă mai ning stele pline de strălucire mai sunt speranțe până la asfințit. mai există rost pentru lucruri bune izvoarele

pentru mine cerul e mereu deschis și Dumnezeu mă privește cu milă m-a învățat să nu fiu om proscris ci să urmez credința de sibilă. m-a învățat să fiu mereu umilă să nu mă las angrenată de

am învățat să dansez cu tristețea inima să cânte și când e stresată magia iubirii pacea și tandrețea și armonia-n doi îi este adresată. am învață să zbor printre stele urme de păcat să

n-am gânduri sinistre nu am a mă teme Maica Dumnezeie mă îndrumă mereu cu iubiri care rezistă dincolo de vreme și-mi netezesc calea către Dumnezeu. stele varsă-n minte visele supreme pictează

în toamna vieții (rondel) suflet candriu în toamna vieții străbați cu gândul lumea întreagă nu-ți pasă că-s ridati pomeții nu-ți pasă c-ai pierdut din vlagă. cu dragostea topeșți nămeții și

toamna s-a strecurat sub tâmplele mele cu damigeana plină de vin euforic lumina duioasă trece prin perdele pe masa de scris e un poem retoric. recolta de prune s-a transformat în țuică în

mă învălui în visul de la ora două stele mă veghează mult mă simt iubită din regina nopții se prelinge rouă pronia cerească, vraja iscusită. tristețea pălește rănile se închid sunt la vremea

lasă-mi toamnă strugurii dulci și arome de castane coapte lasă-mi florile în văi și lunci nori ruginii se strecoară în șoapte. lasă-mi toamnă frunzele verzi în codri ce adăpostesc atâtea

Septembrie s-a reîntors de parcă ar vrea să mă ducă spre undeva pe un câmp, pe un lac într-o barcă într-un semn atârnând de o stea. e-un început de toamnă în toate sub soarele ce freamătă

se sparg talazuri în zid de peluză vântul destramă perdele de ploaie un zâmbet timid tremură pe buză aerul furtunos pătrunde în odaie. îmi murmură în suflet lumina difuză pe ferestre ploaia se

e noapte magică o stea fermecată varsă peste mine emoții splendide cu soarta de poet mă simt împăcată nu risipesc timpul cu gânduri sordide. relația cu lumea este sofisticată a transferat în

minuni cu aură de taină și mister au clonat în rai iubirea cosmică plutește pe valuri precum în eter învăluie inimi cu pacea tonică. pe prispa gândului privesc spre cer și mă imaginez în

speranța-i un vapor cu zece nivele a ocolit pericole în Triunghiul Bermude trăiește aventuri transpuse-n nuvele se afundă în valuri printre baracude. speranța mea-i un suflet de vioară nopți

pe cerul bucuriei lumini strălucesc sentimente țâșnesc ca o arteziană balade și doine în trubaduri sporesc îmi amintesc de noaptea argheziană. cuvintele zboară prin vast univers ochii minții

ochii văd splendori, inima le cere ca pe minunile din plămada cerească nutrește în taină, îndură cu plăcere ispitele vieții ce par să sporească. doi fluturi se nuntesc pe-o tuberoză învăluiți

în lada de zestre pun gânduri trainice și ia țesută cu fire de lumină timpul îmi e frate cu zorile darnice ce m-au energizat cu prana divină. demnă mă îndrept spre cele veșnice ca floarea de

ciupesc lira toamnei să cânte frumos mustul de afine cu sete mare sorb spre codrul poeziei privesc languros în desiș de cuvinte se-ascunde un corb. Doamne mă închin la picioarele tale mâini de

monologul toamnei (rondel) lasă-mi toamnă crinii să supravețuiască ofilește-n mine numai mărăcinii lasă-mi poeții timpului să mă iubească și greieri trubaduri pe răzorul luminii. lasă-mi

pretind de la toamnă un bob de zăbavă că să-mi izvorască extazul în piept azi sting cu lacrimi flăcări de lavă parcă m-am rătăcit de drumul drept. aripi de lumină să-mi crească aștept să zbor