FLOARE PETROV

colindul meu o bucată din suflet îl împart cu lumea pusă pe schimbare răsună sub pașii ordonați prin umblet departe, departe de hoarde barbare. cântec împletit cu flori de busuioc strune de

aș vrea să fiu vioară și tu arcuș cântecul vieții să-i bucure pe oameni moartea să îmi pară păpușe de pluș să nu mai arunce cu boală în nimeni. aș vrea să fiu pământul pe care pășești să mă

nu vreau să plâng când din greu sufăr iubirea de viață e eternă dovadă deseori mă simt stingheră ca un nufar așteptând fluturi să-mi cânte o lambadă. nu știu să urăsc nu știu să rănesc iubirea

milioane de stele mi-au luminat cărarea nu m-am abătut de la ascensiune atunci când curcubeiele și-au nins culoarea mi-au arătat că am un tel și-o misiune. i-am ascultat vrăjită muntelui

vreau să invit Moartea la ultimul dans cât mă țin picioarele s-o amețesc leagănul vieții mi-l ține-n suspans valea suspinelor o înmulțesc. hai Moarte să bem o cafea delicioasă să vezi și tu că

pun trăirile mele pe primul plan îmi văd de treabă cu bune cu rele zburd printre cuvinte cu mult elan așteptând noaptea să-mi zâmbească stele. drumul pe Golgota e și greu și ușor prăpăstii în

car în spate păcatele de ieri ispitele pândesc la fiecare pas am să duc regretele spre nicăieri cântecele lumii să-mi vibreze în glas. viața mea cu urcușuri și coborâșuri se apropie încet de

inima mea e ca un trunchi de fag îmi face vara sanie și iarna căruță din munții apusenilor mă trag codrul mă doinește cu glas de stăncuță. stejarii și brazii îmi sunt frați ideali le ascult

zdrențe de gânduri cu meșteșug cârpesc Cămașa de lumină s-o îmbrac de Paște în altarul soarelui mă spovedesc sărutând icoane și sfintele moaște. acul suspinului străpunge și lemnul din cuvânt

scriu mult așa miliardară în idei îmbălsămez cuvintele cu lacrimi doina inimii se scurge din condei sărmana oftează copleșită de patimi. în oceanul cu perle arunc o nadă să strâng emoții albe

iau la întâmplare din sacul cu iluzii una care să mă ducă aproape de cer zac în noapte cu lumini în perfuzii pe pajiștea gândului parcă-s fagocer. visul vine și dispare ca o fată

distanța dintre noi o umple versul el trasează drumul emoțiilor tari oglinda în care privește universul cum se zbat în noapte poeții solitari. este ecoul care escaladeaza frunți puntea

iarna-i o pacoste îngheață podețe înfige sloiuri în ramuri fragile soarele nu mai răspândește blândețe lacrimile degeră în vremuri ostile. din munți mai coboară un dram de tandrețe de la

mă ascund între versuri ca într-un fort să nu lupt cu moartea să mă prăbușesc inventez optimismul cu maxim efort să ating fericirea cumva reușesc. înmulțesc poezia sublimă misiune o frământ ca

timp posomorât lacrimi se scurg în ceas din tinerețea mea nimic n-a mai rămas doar amintiri închise într-un sertar și-un dor aprins să am în cer un avatar. aștept primăvara cu ziua

am adunat în suflet patima mirenilor și-am străbătut timpul ca un ecou am jucat în vatră hora apusenilor o rugăciune țării i-am făcut cadou. semințe de iubire am sădit în glie lanuri de maci

am încredere iubite în dragostea ta privesc în ochii tăi limpezimi de izvor cuvântul tandru e un murmur de stea petale de iubire îmi așterni pe covor. alături de tine timpul e un

astăzi de mândrie pădurile doinesc semințele iubirii pun în pământul moale se spală păcatele la izvorul domnesc vinul bucuriei se varsă în pocale. atingem prosperitatea gândul face rod boabe

mi-e drag să împrăștii bucurie în jur ca un cireș înflorit primăvara devreme să uit că m-a rănit un înger sperjur aruncând timpul meu în lupte extreme. mi-e drag să doinesc alături de

cerșesc alinare de la Sfânta Treime sunt cerșetoare pe bulevardul răzvrătirii vreau viața să-și arate laturile sublime în care nu mai suferă stingheri martirii. întind mâinile după lumina

imortalizez pădurea în fotografie nici o secure n-o să pătrundă-n ea eu știu că viața nu-i o sindrofie suspină cerul cu plângere de stea. mă bântuie moartea ca o stafie cu toporul în mână lasă

pe pergament e scris hrisovul de independență depind de visuri pe un drum în zig zag metafore mă poartă cu ritm și cadență trecând prin viața mea încă un prag. pășesc printre noroaie cu multă

strâng lacrimi în mine parcă-s o fântână nu sunt vedetă nu sunt celebra divă cred în Dumnezeu n-am fost nicicând păgână vreau că speranța să nu fie tardivă. vreau plângerile mele să le ridic în

am fremătat din greu ca un copac și mi-am întins rădăcinile-n glie am vărsat și lacrimi pe versul opac mi-am tatuat pe cord cântul de ciocârlie. am învățat ce-i teama cu viermi sub scoarță cu