romanțul vremilor noastre

s-au apropiat prea mult ploile de inima mea și mi-au inundat iubirea cărările s-au estompat, a curs prea multă vină aveam un timp, un infinit acum pe mâlul revărsat se-așează altă rouă suntem în noi, nu ca întreg/ pe pulberi de speranță în derivă spargem valuri e-un zbucium, ca un frig atavic cu greu mai pot cerși un ceas de nemurire când plânsul verdelui e sterp și-o ploaie roșie ne-ascunde trăirile de mâine