Poezie
Ratacire
Apologia unui păcat
1 min lectură·
Mediu
Azi,îmi croiesc cărare de șarpe
prin pădurea luxuriantă
a speranțelor de ieri.
Iată! Maceta a transpirat
în mâna brațului meu
- liană vie și oarbă.
Castelele tale rămase-s în urmă
iar pașii mei, secundă după secundă,
aștern urme către ea...Tot mai aproape...
Chipul ei, trupul ei...
mă cheamă spre noaptea
atât de bine ascunsă până acum
de storuri diafane de amintiri.
Ca un fir al Ariadnei
nemișcat și surd,
acul magnetic,
își reazămă somnul
în pernă moale, peste șoapte
de sabie perfidă și gălăgioasă.
Și vântul rece...
vântul rece din jur,
ascute tăișul fricii
ce înalță abisuri fără de ecou
respirând aburi de ghiață.
Mai presus de orice,
de-atât de aproape
și totuși departe,
din seninul de deasupra,
pentru rătăcirea ce stă să moară,
mi se cerne pe creștet
vâltoarea cea albă
de aripi de înger
fără de odihnă,
însă.
001973
0