Confesiuni

Îți poți greu imagina lucruri ce nu ți s-au întâmplat încă și nu poți pretinde nimănui să-ți audă vaietul din adâncuri, clape de pian apăsate sincopat, cu intermitența valurilor mării sau a vieții care ți-a mai rămas... Neîntrerupt vibrează corzile sufletului, ca în fața fatalității înțelese, o revărsare ritmică, ce sfidează limitele echilibrului tău - și așa precar - ca și inima unui pacient aflat pe masa de operație ce bate înspăimântător de nesigur ca un ciocan în timpanul doctorilor neputincioși, care așteaptă...ceva să se întâmple... Asta mi-amintește de insistența mării de a-mi săruta tălpile, îngropându-mi-le în acelasi timp în nisip. Tot mai adânc. O iubire ca a mea, în care toate gândurile gravitează în jurul tău... De multe ori, am încercat să-mi imaginez , ce va rămâne în urma ta după ce vei pleca și de fiecare dată n-am simțit decât liniștea nefiresc de mare dintre două apăsări de clapă, o liniște ce va fi estompat deja, vacarmul unor posibile clipe fără tine ! Deocamdată, clipele mele stau înșirate - mărgele pe o ață - și să nu se mire nimeni dacă asemeni unui paranoic, trag pe rând câte una , în ritm de puls, puls... Pot înțelege foarte multe lucruri, dar nu voi vrea niciodată să cunosc răspunsul la întrebarea - aproape de nerostit - cum vor fi diminețile fără tine, acum când, deja, precum o picătură chinezească, izvoresc cu reținere dintre palmele tale,cu părere de rău pentru fiecare strop izvorât și mă risipesc printre petalele satinate de trandafiri de sub fereastra ta...