Plecat în lume, suflete pribeag,
Þi-e dor de tot ce ai lăsat în urmă;
Dar când te-ntorci la tine-acasă-n prag,
Nu ești decât o oaie rătăcită dintr-o turmă.
Ai vrea să-ntinzi o masă mare, de
De ce spre sud cocorii pleacă, mă întrebi?
Sau de ce Soarele se-ascunde după nori?
Poate că suntem prea luați cu trebi
Și nu-i băgăm in seamă pe cocori…
Închiși în zilnicul meschin
Nu mai
Ușa ca o fiară e închisă
În cușca ei cu zăbrele din nori
Se zbate-n tăcere să rupă zăvori
Mai zgâlțâie rama, mai renunță spre zori…
Când rupe tăcerea, urlând către lună
E-o jale adâncă ce-o
De “opere complete” te-am căutat, dar vai,
Discret, sperând că nu o să se vadă...
Căci la atâți admiratori câți ai,
Nu aș fi vrut, parol, să stau la coadă...
O, de-ar ploua la nunta mea
Cum plouă azi pe caldarâm,
Cum plouă azi pe-acest tărâm,
Străin de mine și de ea...
O, de-ar cădea din cer potop,
La nunta dintre ea și eu,
Cu ploaie să ne spele
De ceață-nghețată inundată e valea,
Din frunze cad picuri tăioși și subțiri
Abruptă spre vârfuri semețe mi-e calea
De plumb car în spate tăcute-amintiri.
Pătrund stropii umezi prin haine și
Fânul cosit și ploaia de seară
Miros a curat, ca odată, demult,
Când veșnicia născută la țară
Cânta în nopți albe cu un tragic tumult.
Când vuiet, când foșnet, când o rană deschisă
Dansau sub
Cactus în deșert…
singur, singur, singur…
Singur ca un lup exclus dintr-o haită.
Timpul se măsoară altfel pentru el,
e încetinit, e mult prea încetinit.
Înflorește o singură dată la o sută de
EB