trenuri și plaje

cînd eram mic îmi doream să fiu mecanic de locomotivă
știi și-acum în unele nopți
în nopțile cînd te faci ghem ca un păianjen atins cu un pai
în nopțile cînd te faci mic să nu te vadă nimeni dar tu să-i vezi pe toți
în nopțile alea mă întreb cum ar fi

îmbrăcat în salopetă cu fața mînjită și mîinile uleioase
locomotiva caldă ca uterul
trag după mine milioane de oameni cu alte milioane de oameni în bagaje
poate am un tovarăș poate nu
din cînd în cînd un impiegat îmi dă undă verde
drumul e bun deci o voi scoate la capăt
atunci îmi spun e bine să ai o rutină
măcar faci bine un lucru pentru tot restul vieții

și cînd ajung la capăt mă simt ușurat
copiii spun mulțumim doamnă locomotivă că ne-ai dus în vacanță la năvodari
mamele spun mulțumim doamnă locomotivă că ne-ai adus acasă bărbații
bătrînii își fac cruce dumnezeu pufnește după ce a tras lumea în șase zile se-ntoarce-n depou
în locomotiva caldă ca o pîine uriașă zîmbesc
privesc forfota știu că toate aceste lucruri nu s-ar putea
fără mine

*

cumplita senzație a unui deja-vu
ești copil stai pe un peron trece marfarul și numeri vagoanele
dar vagoanele nu se termină te întrebi oare ce se ascunde în ele
poate comori poate oameni fără bilete
maturitatea înseamnă același peron și același marfar
de data asta încărcat cu sicrie
unele cît o cutie de chibrituri pentru pierderi mărunte
altele așa de grele încît sunt cărate pe umeri de toți bărbații din mine

*


și dacă ți-aș spune într-o zi că marile iubiri se întîmplă fără să ne fi văzut
în fond din iubire ne tragem noi carnea și chipul
apoi am face dragoste atît de blînd încît
din noi ar ieși milioane de fluturi care pocnesc în lumină
în cele din urmă am sta așa față în față
tu m-ai întreba dacă sîngele meu se amestecă cu al tău
care plutește și care se lasă la fund
eu ți-aș răspunde ce-ai vrea să fiu
nisipul pe care îți lași urmele
sau mareea care le șterge




picturi: cristian ovidiu pal