cireșarii

recunosc știu despre viață și moarte cam tot atîta cît știu despre lumini și umbre dar nu pot înțelege în ruptul capului de ce în loc să ne rugăm nou-născuților pentru că ei n-au făcut încă alegeri greșite așteptăm ca unul din noi să moară îl pironim cu o cruce neagră în calendar ca pe un liliac apoi ne-nchinăm la resturi de haine și degete putrezite în momente de rătăcire avem impresia că simțim răsuflarea vocea sau șutul în fund al celui ce-a fost în restul zilelor plătim slujbe de mulțumire de parcă moartea ar fi o ploaie curată venită la timp peste viața noastră întoarsă pe dos ca o brazdă de plug acuma doamne nu mă înțelege greșit cred că știi că-ți caut tovărășia așa cum zgăibărici încerca să imite polarul fram și mai știi că-mi iubesc viața chiar de m-ai pune să car o cruce de fontă dar se întîmplă o zi cînd mi se face urît de atîta pustietate și-mi vine să scuip în palme să mă cațăr în cer ca-ntr-un cireș amar chicotind să arunc în oameni cu sîmburi oamenii să-ți bată în poartă să spună bădie morțune milică al tău n-are stare recunosc știu despre lumea asta cam tot atîta cît știu despre lumea de dincolo dar nu pot să nu rîd cînd cei ce-au rămas visează pe cei ce-au plecat dintre noi apoi se dau de ceasul morții să înțeleagă ce-nseamnă îi vezi plini de viață dacă cei morți o duc în bine în vis îi vezi pierduți dacă cei pierduți o duc rău de fapt totul e mult mai simplu se întîmplă o noapte cînd morților li se face urît de atîta pustietate scuipă în palme se cațără-n visele noastre ca-ntr-un păr de sîntă mărie aruncă în oameni cu sîmburi oamenii bat chicotind la domnul în poartă bădie morțune vezi că ai tăi nu prea au stare