cîntec de lebădă neagră cu scorțișoară și gutui

aș putea să-ți spun că stau pe malul moldovei arunc inimi în apă inimi rotunjite în așa fel încît să poată sări cît mai mult să ajungă la celălalt mal pe care ar putea fi o femeie care aruncă și ea inimi din îngeri fac scoabe cu praștia trag în cei ce-mi lipsesc poate așa îi voi întoarce din drum măcar să-mi dea o palmă pentru că nu le-am respectat uitarea de multe ori mi-am dorit să găsesc un dumnezeu-pescăruș zbătîndu-se în hățișuri să-l iau acasă și să-i vindec aripa să-i dau gogoloașe din miez de pîine și să mă trezesc într-o zi c-a plecat fără nici un semn oamenii sînt sanitari pricepuți orice vindecare presupune o despărțire mă țin de viața asta ca un copil de fusta mamei într-un magazin în care nu e frumos să arate cu degetul ce jucărie-și dorește în drum spre casă trag aer în piept ca și cum aș descărca o pușcă de vînătoare miroase a pămînt ars și a fraged zîmbesc aiurea în camerele video montate pe stîlpi îmi spun că celor care privesc nu le-ar strica puțină căldură fie și anonimă cîteodată îmi vine să mă împart tuturor ca un flayer pe care scrie că viața e gratis mă doare că nu am cui din lipsă de ocupație răstorn ordinea firească a lucrurilor torn ciment proaspăt în cer apoi calc și-mi admir urmele scriu pe soare cu spray fortza luna iar la sfîrșit îmi dăruiesc emoționat o plăcuță omagială pentru întreaga activitate și-un premiu pal pentru cel mai bun emi în viață prea multe nu am ce să las moștenire doar o fractură de suflet deschis cu strivire a nervului de prea multe ori m-am trezit și în gură aveam gust de mere am naufragiat de bunăvoie pe insula liniștii mi-am făcut o colibă din vene m-am hrănit cu licheni pînă am devenit nordul mi-am închis inima într-o sticlă și am aruncat-o în valuri dacă nu mă găsește nimeni sper doar ca afurisitul de caron să mă treacă pe datorie