Dreptul la nefericire

Fericirea. Un concept atât de vânat, dar atât de puțin înțeles. În fond ce înseamnă că ești fericit? Cred că nu înseamnă nimic mai mult decât atunci când ești mulțumit cu tine, de ce ai, când te simți bine în mediul în care exiști. Un singur factor mai influențează condiția de om fercit. Societatea. Iar societatea de azi este atât de alertă, impune omului ca prag pentru reușită viteza, încât un idealist, un om ce caută în profunzime va fi mereu nefericit. Va fi nefericit dacă nu-și va putea accepta condiția de paria al societății, de om bolnav, dacă nu se va putea schimba pentru a fi bun unei astfel de societăți, nu va putea înțelege cum ceilalți din jurul său pot accepta să trăiască în goliciune sufletească, în ipocrizie, etc. Un idealist autentic este cel care se ghidează dupa principiile sale, însă este cel care știe că totul este relativ și care înțelege că ceea ce crede el poate nu este adevărat și că cel de lângă are și el dreptul la opinie, la o viziune. Un idealist autentic va prefera să sufere pentru ideile sale, va prefera mizeria și singurătatea, însă în același timp va fi deschis la alte viziune, va înțelege că tot ce crede este relativ, că tot ceea ce consideră el sfânt poate fi iluzie sau deșertăciune pentru alții. Va accepta că destinul este același indiferent dacă te vei împotrivi sau nu. Un ignorant este omul unei singure idei. El va renunța la a mai căuta în profunzime, va judeca totul după tiparul său „bine definit”, va acuza ce nu va înțelege și va căuta să îndepărteze, știind că astfel universul său va fi fără pată. Este campionul pe care societatea de azi îl impune, cel care nu are îndoieli, frustrări, este pragmaticul machiavellic, în sensul meschin al cuvântului. În viață, oamenii preferă caracterele așa zis hotărâte, iar omul unei singure idei este la prima vedere candidatul perfect. El nu se va simți îndatorat să-l ajute dacă prietenul de lângă el suferă, dacă cel de lângă el odată ce i-a fost de folos acum nu mai prezintă nici un interes. Pragmaticul modern va căuta mai întâi de toate „interesul” într-o relație, și-i va fi prieten celuilalt doar atât cât el va avea nevoie, apoi, fără remușcări, ba chiar nedumerit și enervat că i se reproșează pasivitatea sa, va arunca relația la gunoi. Idealistul va stabili relații doar pentru că se simte bine în compania celuilalt și va crede că dacă el își dă cămașa pentru prietenul său și acesta va face la fel. Iar atunci când va fi dezamăgit de realitate, de multe ori, nu va mai putea trece peste moment, neînțelegând cum poate exista astfel de atitudini. Pragmaticul modern se va vedea pe el întotdeauna obiectiv, acuzând pe ceilalți de subiectivism, el fiind de fapt imaginea propriei sale acuze. Deoarece numai un mare egoist poate crede că argumentele sale sunt obiective, adică de netăgăduit, adevăruri general-valabile pe care cei din jur trebuie să ale ia ca atare, într-o lume în care totul este relativ. Astfel toți acei idealiști, toți cei visători vor muri în mizerie și nefericire dacă nu vor face compromisul necesar: Indiferența la tot ce se întâmplă în jurul tău, indiferența la tot ce nu te afectează. Acum când totul se desfășoară cu o viteză incredibilă, omul nu mai poate trece de aparențe, nu mai este timp, nimeni nu-și permite deoarece dacă te vei opri măcar și o secundă îl loc și vei începe să te întrebi „dar oare celălalt nu va suferi dacă fac asta?, dar oare e bine să fiu ceea ce sunt?, etc” vei pierde tempoul, vei pierde cursa cu viața. Sunt două căi spre fericire. Una ușoară, pe care cei mai mulți, fie din necesitate, fie pentru că așa sunt construiți, o aleg, IGNORANÞA, pragmatismul, și a doua lupta cu tine, cu gândurile, cu analiza ta și a celor din jur, a vieții. Acesta este visătorul, idealistul. Cei mai mulți dintre noi, poate ca un instinct de supraviețuire, se mulțumesc cu ce găsește în aparență! Iluzia fericirii este a lor, ei vor fi practic, cei care se vor simți mai bine în viață, cei care vor fi mulțumiți de ceea ce sunt, de ce au realizat, ei vor gusta din plăcerile deșertăciunii. Fericirea este în strânsă legătură cu acțiunea de a cunoaște, a te cunoaște pe tine, a cunoaște universul în care te scalzi. Ignorantul va merge până la un punct, va descoperi universul patului său, apoi a camerei ce-l înconjoară, apoi a casei, apoi universul curții sale și la un oarecare punct se va opri, convins de inutilitatea căutării. Astfel, el va fi fercit, fiind stăpân pe teritoriul pe care l-a cucerit. El va cunoaște tot în granițele universului său, nu va simți nevoia să caute mai departe și va ignora tot ce va depăși acele granițe. Un idealist va fi măcinat cu dorința de a căuta, chiar și atunci când știe că extinderea la infinit a granițelor universului îi va aduce nefericire, îi va aduce neînțelegere din partea celorlalți și totodată excluderea din comunitate. Deoarece natura a înzestrat omul cu teama de necunoscut, ceea ce nu înțelege trebuie să elimine, este „mai mult ca sigur o boală, un virus pentru cei din jur”. Astfel, el își va dori fericirea, deși conștient că nu o va avea niciodată, pentru că drumul este mult prea lung pentru o viață de om. Însă o greșeală pe care și unii și alții o fac este tendința de a reproșa. Dacă la pragmatici este de înțeles, face parte din sistemul lor defensiv, la idealiști o astfel de atitudine este impardonabilă, deoarece în acel moment tot sistemul lor se dărâmă și tot ce au încercat să înțeleagă din viață și tot ce au acumulat va fi irosit. Voi enunța scopul clar al acestei meditații! Supraviețuirea, fericirea. Mai exact: supraviețuirea mea și sanșa mea la fercire. Deoarece m-am săturat să trăiesc purtând zi de zi o mască, să fiu un jucător în ambele tabere. Am înțeles că astfel nu voi parcurge nici un drum până la capăt, voi rămâne nefericit și singur pe marginea prăpastiei, renegat de ambele tabere. Iar demersul meu este o încercare de a mă hotărî spre ce drum să o apuc. E posibil să fie chiar și un pas sinucigaș îmi asum riscul! M-am săturat să văd în jurul meu măști, oameni care cred una în adâncul sufletului lor și afișează altceva! M-am săturat să văd peste tot tot felul de macho, puternici la lumina zilei, iar odată ajunși acasă în singurătatea camerei să plângă în pernă. Majoritatea oamenilor sunt așa, majoritatea dintre noi purtăm măști, știu pentru că și eu, până nu demult, am purtat o astfel de mască. Nimeni nu e ceea ce pare a fi, de aceea o analiză la suprafață va fi întotdeauna incorectă. M-am săturat să am prieteni doar de dragul de ai avea! M-am săturat să am lângă mine oameni care traduc totul la interes. Să dau celor din jur, iar ei în schimb să mă ia drept prost și să mă refuze atunci când nu mai au nevoie. M-am săturat să trag de ei, iar ei să considere asta ca un punct de slăbiciune. Sunt sătul de aparențe, de oameni care se cred prieteni, dar când le spui ceva sincer și nu le convine, fără ocolișuri, să te apostrofeze. Și cel mai mult m-am săturat să îi înțeleg pe ceilalți, să respect deciziile lor, iar când am și eu nevoie de înțelegere să mi se reproșeze că sunt egiost și-i ating când le spun ceea ce cred. Mă doare când văd mii de oameni care țin ascuns în ei dorința de a se exprima, când preferă să vorbească nimicuri, să salveze aparențele de teamă să nu fie excluși din „comunitate”. Teama de propriile idei. Vreau când sunt la o discuție ca fiecare să vorbească fără mască, să își spună părerea sinceră, fără teama de a nu supară „gașca” având o poziție diferită. Vreau să ascult firi deschise, cu idei sincere, dornice de dialog , care să poată înțelege polemica drept un lucru pozitiv și că dacă alții au alte păreri nu înseamnă că sunt greșite. Sunt sătul de intelectualii de la televizor care propovăduiesc principii morale, dar în particular, sunt mai josnici decât bețivii din bodegi. Din păcate, de 3 ani de când am început să caut astfel de oameni nu am găsit decât o singură persoană! Și mi se pare extrem de puțin, pentru mine. În starea actuală simt un gol pe care nu-l pot umple. Știu că drumul pe care mă îndrept, pesimist fiind de felul meu, nu-l voi duce la bun sfârșit. Și astfel, mai mult ca sigur, voi ajunge în mizerie, în uitare, în sărăcie. Iar asta nu vreau. Îmi doresc, cum am mai spus să spuraviețuiesc, să fiu ferict. Iar singura fericire posibilă, deocamdată, mie mi se pare cea a iluziei, a ignoranței. Doar dacă devin, în esență, nu doar de suprafața ca până acum, un pragmatic, pot accede la o oarecare formă de fericire. Astfel trebuie să învăț, să mă modific, să devin un caracter insensibil la ceea ce se întâmplă în jurul meu! Trebuie să învăț să profit de oameni, să acord ajutorul cuiva numai calculând înainte ce beneficiu voi avea! Trebuie să îmi apăr ideile negând celelalte ipoteze, să privesc totul la suprafață, să mă limitez la universul cucerit până acum, să fiu omul unei singure idei, să flatez omul și să-l menajez mințind. Însă mă chinuie îndoiala, oare e posibil un om ca mine să se schimbe atât de radical? Oare nu voi ceda la un moment dat și mă voi trezi renegat de ambele caste, invalid să o mai apuc pe un drum? Dar oare dacă idealiștii ar fi majoritatea, iar lumea ar fi guvernată de principiile visătorilor, oare pragmaticii, ca o minoritate ipotetică, n-ar suferi oare aceleași abuzuri pe care idealiști le încearcă în societatea actuală, oare n-ar fi și ei niște paria ai societății, niște ciudați izolați ca o boală contagioasă? Și atunci, vă întreb pe voi: Mai poate, oare, un idealist supraviețui ca idealist, azi? (16-nov-2002)