Nici o femeie nu-și merită versurile

Nici o femeie nu-și merită versurile... Sterp suflet! Prin geamul fumuriu al unei limuzine Până și imaginea ta Capătă o formă epocală. -Ars est celare artem- Chix. Hei, caserolele cu gheață stau gata aliniate Numai să le vină poetul Să le devoreze la masa unde un prizonier Își serbează visele. Pe fereastra restaurantului Necontenit se predau stropii de ploaie. Dar nici o femeie Nu-și merită versurile. Cu anii Carnea își pierde gustul Și rima savoarea. Leurre În „Castelul destinelor încrucișate”; Pe deasupra resturilor de pizza din farfurii, Al cartofilor copți și a șervețelelor uzate, Fumul mentolat de țigară Se revarsă spre secțiunea nefumătorilor incognito. Nota de plată? 11 mii de lei și patru ore. Rest? Șaptezeci de ani. Bacșiș? Prea puțin. Igiena scriitorului în cauză e la fel ca „Igiena asasinului”: manufacturată la Polirom. Iar penița are aroma Pinot Noir-ului Și, la fel, pătează Cearceaful alb în loc să se consume În interior, departe De unde nici o femeie nu-și merită versurile. „Chelner, încă un Ice-tea, încă un pahar de vin, încă o caserolă cu gheață...” Agenda roșie și nouă își primește primele notițe, Stiloul scuipă, și el, primele notițe, Autorul se obosește de la primele notițe, Totul într-o rapsodie română arhetipală. Pe birou, Delirul lui Trakl cheamă dintre coperte, Ca o pirandă, lăutarul... Dar, Nici o femeie nu-și merită versurile Într-o noapte de mai -Cu asfaltul umed și duhnind a flori de tei- Violată de pașii Poeților întorși În rana care i-a născut! (27-mai-2003)