Thanatos

Uneori, moartea trece ca un fugar hăituit prin somnul nostru. O simțim aievea. Ea este cea care face ca toate grijile noastre să nu mai existe. Ni le adună în palmele împreunate creștinește, dureros de împietrite, pe piept. O ultimă fărâmă din noi, care mai respiră cu ultima zvâcnire a pendulului, este flacăra albastră a sufletului ce se lasă dus spre tăriile cerului. În lanțul trofic căprioară - lup - om, ultimul, omul, este cel care poate hotărî clipa finală. Moartea altora. Niciodată, pentru el, dar întotdeauna pentru alții. Mi-amintesc, am avut de curând o premoniție. Neagră și grea. Care-mi apăsa sufletul. Apoi am început să mă gândesc din ce în ce mai serios la ea. Să mă gândesc la moarte. Apoi la faptul că nu mai reușisem să-mi rup nici măcar o duminică și să trec pe la mormântul părinților mei. Așa că am fost la cimitir. Străbăteam aleile îngândurat. Trist, așa cum o facem toți când intrăm în acel sanctuar care leagă nevăzut lumea noastră de aici cu cea de dincolo. Am zărit câțiva gropari care stăteau lângă o groapă proaspăt săpată. Un maldăr mare de pământ dovedea că până atunci munciseră din greu. Pe vârful acelei movile am văzut un sac de rafie și am știut că deshumaseră un mort trecut în neființă de peste șapte ani. Pentru a face loc altuia ce va fi adus, probabil, mâine. Așa se procedase și când mama murise și lângă sicriul ei groparii așezaseră osemintele bunicilor trecuți cu mulți ani înainte în neființă. Bărbații aceia stăteau lângă grămăjoara de oase ascunsă în petecul de pânză și întinseseră pe iarba proaspăt cosită un ștergar. Să mănânce. Le priveam mâinile negre ca pământul. Privirile pierdute peste coama plopilor de pe alee. Murmurul cuvintelor pe care le schimbau între ei. Fețele pustiite de soarele verii. Acei bărbați mâncau. Cu o poftă de invidiat. Între oase uscate, viermi colcăitori, pământ aburind de iarba putredă. Într-un lanț existențial sublim: pământ, om, viermi, iarbă. Fiecare se hrănise la rândul lui din celălalt. Omul se hrănise cât trăise din roadele pământului. Care acum îl ascundea ca sub o peșteră de uitare. Viermii se hrăneau acum din carnea trecută în neființă a omului. Pentru ca apoi din viermi să iasă iarba grasă, cu verdele acela crud, ca un val de mare stinsă. Din iarba ca un uger bogat se vor hrăni animalele, sacrificate apoi în abatoare. Transformate în salamul și cârnații pe care acei gropari umili îi devorau, ca și când ar fi fost ultima lor masă aici, pe pământ. De jur-împrejurul lor neființa. Cruci singuratice ascunzând identități prefăcute în uitare. Am ajuns la mormântul alor mei și m-am rușinat de starea deplorabilă, în care se afla. În jurul meu erau semne ale recunoștinței după moarte a altor fii, soți sau soții. Morminte pline de flori, cu corola sorbind lumina difuză dintre copacii ce se aliniaseră pe aleea asfaltată proaspăt. Încercam să-mi amintesc ziua în care mi-am pierdut părinții. Corpul lor rigid, poziția catatonică. Fără putință de întoarcere. Și mâinile. Mâinile lor... Atunci, când i-am pierdut, am realizat că acele mâini descărnate, desangvinizate, fuseseră cele care mă ridicaseră din sărăcia și lipsurile vieții de cartier. Mâinile lui Dobrică Paraschivescu, murdare mereu de vaselina gresoarelor de locomotivă. De uleiul cu care intrau în mișcare pistoanele. De pilitura de fier a osiilor puternice ca niște pinteni ce străluceau mereu sub mâna lui harnică. Mâinile acelea ce puteau fi și gentile, calde, mângâietoare. Cele care o vrăjiseră pe maică-mea și, cine știe, poate și pe alte admiratoare ce stăteau pe podul de la ieșirea din depou, făcându-i cu mâna un semn gingaș. Iar el le trimetea săruturi acustice din locomotiva lui. Săruturi ce se destrămau hieratic peste cartierul muncitoresc până departe, la periferie. Sau mâinile mamei... Mâinile ce mă legănaseră, apoi mă ajutaseră să fac primii pași, ce mă hrăniseră, mă spălaseră. Mâini obosite de calvarul pe care o spălătoreasă trebuie să-l înfrunte pe la casele celor avuți, mereu nemulțumiți, pretențioși și zgârciți în a răsplăti această muncă nobilă de când lumea. Am aprins o lumânare în nișa de sub cruce și m-am așezat pe iarba ce fremăta de furnicile ieșite să se încălzească la lumina darnică a unui soare palid, abia întrezărit printre norii acelei după-amieze. Mi-am reamintit că citisem cu înfrigurare încă din primii ani de studenție tratate despre moarte. Comparând moartea ca noțiune filozofică, ideatică, intangibilă, cu moartea biologică, practică, cea tangibilă, cu care mă luptam zi de zi în sala de operații. Prietenul meu, psihiatrul de mai târziu, Ștefan Agopian, îmi împrumutase opere în care, spunea el, se află toată esența noțiunii filozofice a morții. Scrierile marilor taumaturgi ai lumii, de la solomonari ai unor triburi îndepărtate până la filozofii lumii moderne, Heidegger ori Kierkegaard. Toate fuseseră lecturi din care îmi hrănisem cunoașterea acelei ultime clipe, pe care nimeni nu o percepe decât în momentul sosirii ei. Când, din păcate, este prea târziu... Mă întrebam acolo, pe acel petec de pământ sub care la nici doi metri adâncime ai mei se disipaseră în ierburi, greieri, triburi de furnici și batalioane de viermi avizi de a gusta din moarte - paradoxal - pentru a-și întreține ființarea lor: \"Oare, de ce, spre deosebire de celelalte plăsmuiri ale lumii, noi nu suntem liberi în fața morții? Fiindcă suntem conștienți de existența ei? Poate\". Animalele, lucrurile, mor fidele acestei zbateri, pe care o numim moarte. Noi însă nu putem fi liberi și neștiutori, primind-o asemeni unui fapt comun și imprevizibil. Cum ar fi prinderea într-o capcană a unui animal. Pălirea unei flori altădată frumos mirositoare. Sau pierderea lustrului unei mobile vechi. Noi putem implora moartea și, uneori, ne putem împotrivi unui fel de moarte. Dar cât de tragică e această împotrivire, care nu se poate face decât tot printr-o altă moarte! Și noi învățăm rostul lui Thanatos încă de aici, de pe pământ, într-o uriașă exaltare a spiritului nostru, pe care o credem sete de ființare. Dar este, oricât de paradoxali ar părea termenii, o ființare întru moarte, fiindcă prezența ei este implicată în tot locul și timpul. Prin depășirea condiției de om, animal sau lucru, prin ieșirea din timpul mecanic, obiectiv și din spațiul euclidian, noi intrăm într-o valoare subiectivă a timpului și spațiului, pe care ne-o putem atribui ca pe un act gnoseologic și ontologic propriu. De aceea, moartea este un dincolo pe care trebuie să-l învățăm încă de aici. Din momentul respirației noastre primare. Ea nu înseamnă numai momentul morții, ci un fel de transcendență ce ne scapă în liniile ei esențiale. Dar care ne este clipă de clipă contemporană.