Elisabeta Graur

Oh, scuze! Fraza ce dorisem să o citez era: În timp ce Dumnezeu poate oferi, vezi expresia \"i-a dat Dumnezeu gândul cel bun\", sau poate lua, ca-n sintagma \"i-a luat Dumnezeu mințile\", diavolul întotdeauna ia și nu cu măsură, ci cu totul, \"l-a luat dracul\".
Nu înțeleg ce s-a întâmplat, acolo. Nu a apărut în întregime.
Scuze și mulțumiri.
anamaria

Am parcurs cu plăcere \"teoriile tale\" și apoi am revenit la aceasta care m-a cucerit, pur și simplu! Începe într-o notă gravă (\"După părerea lui, acolo, Sus, nu era nimeni. Sau, mai bine zis, nimeni cu asemenea preocupări.\") care mi-a indus sentimentul neputinței de care ne izbim deseori noi, oamenii... apoi, treptat, zâmbetul mi-a apărut în colțul gurii și am sfârșit prin a izbucni în râs la: \"În timp ce Dumnezeu poate oferi, vezi expresia , sau poate lua, ca-n sintagma , diavolul întotdeauna ia și nu cu măsură, ci cu totul, \".
Te-aș întreba... Îți place Paler? Eu îl ador. Îmi pare că găsesc la tine unele urme de autoironie, autopersiflare care, nu știu de ce, mă sensibilizează ori de câte ori le întâlnesc în scrieri. Paler considera autoironia ca fiind remediul cel mai potrivit împotriva nefericirii... și \"abuza\" de această plăcere a sa ținându-le conferințe moliilor, pe diverse teme. Mi-am amintit de asta când am citit în \"Teoria compromisului\" că teoreticianul recita din Aristotel \"cu voce tare, singur fiind\".
Sigur, poate am greșit în comm-ul făcut... am expus ceea ce am înțeles eu...
Și am vrut neapărat să mulțumesc pentru plăcutele clipe de lectură.
anamaria

florian,
am intrat pe textul tău \"împinsă\" fiind de comm-urile lui Emil. Și după ce l-am citit, am vrut să-ți las un semn. Să-ți mulțumesc pentru zâmbetul stârnit. Și să ți-l întorc. Uite: :)
Felicitări! În ceea ce privește perfecțiunea... hai, să nu zicem că nu există... să spunem doar că o găsim greu. Altfel n-ar mai avea niciun farmec...
cu prietenie,
anamaria

Am trecut din nou pe aici și, recitind, mi-am văzut greșeala. Îmi cer iertare pentru forma articulată \"lotrii\", care nu avea ce să caute în comm-ul meu. Din păcate, nu am posibilitatea să corectez.
Iertare, deci, și felicitări pentru text!
anamaria

Așa este, Iulia. E vorba de viața noastră. Am vrut să surprind și faptul că, până în ultima clipă, acordăm prioritate lucrurilor pe care le considerăm importante... gândim că pentru noi mai avem timp... doar că timpul ne ajunge întotdeauna din urmă.
La urma urmei, povestea mea nu e chiar așa de tristă. Bătrânul ajunsese la capătul \"din partea de răsărit a satului\" și s-a făcut înger... :)
îți mulțumesc pentru trecere și pentru cuvinte.
cu prietenie,
anamaria

O frumoasă poveste cu și despre lotrii, poveste ce abundă în potriviri de cuvinte atât de expresive, încât cititorul are senzația că e acolo, pe potecile tainice ale munților...
Am reținut: „vorba starostelui fu atât de pornită, încât Hristea avu senzația că îl despicase în două...” ori „fereastra ca un ochi de lumină...”
Și, da, am găsit aici un parfum al altor timpuri... un plăcut parfum al hârtiei desenată cu litere frumoase și așezată între două coperte pe care le deschizi cu emoție... un „ceva” mai „altfel” decât „câmpul” modern al monitorului, parcă...
am citit cu plăcere,
anamaria

Doru Emanuel,
te felicit și eu (chiar dacă târziu) pentru premiu și profit de ocazie să-ți mulțumesc pentru plăcutele clipe de lectură ce-mi sunt prilejuite de trecerile mele pe aceste pagini ale tale... chiar dacă nu las semne...
Sper să-ți împlinești visul. Ai scris că îți dorești să fii un nou Labiș. Atunci, așa să fie! :)

Emil Dogaru, sunt plăcut surprinsă de comentariul făcut textului meu. Îți mulțumesc pentru aprecieri. Adevărat, deși am prezentat doar ultimele ore din viața bătrânului, am încercat să-l fac pe cititor să înțeleagă personajul ca și cum l-ar fi cunoscut demult... E, de asemenea, foarte adevărat că am „boala” metaforelor... am unele texte aproape „sufocate” de aceste figuri de stil... încerc să mă „vindec” :) Și da, cred că ar trebui să înlocuiesc nominativul cu vocativul, ar suna mai „adevărat”. Doar că asta ar însemna ca textul meu să treacă iar la „verificare”... așa că am să amân această înlocuire... Din nou, mulțumesc pentru cuvinte. Le iau ca pe o încurajare.
Domnule profesor Emil Iliescu, mulțumesc pentru încrederea dumneavoastră în puterea mea de „a da cuvântului mireasma poetică și greutatea semantică”. Și pentru îngăduința cu care vă aplecați asupra textelor mele. Bătrânul acesta are ceva din bunicul meu... și ceva din tatăl meu... și are ceva și din mine. Dar mi-a fost inspirat de mulți bătrâni din satul bunicilor mei. S-a întâmplat sâmbăta trecută (a fost sâmbăta morților) când la țară fiind, pentru a-mi comemora și eu morții rămași prin țărâna satului, am văzut bătrâni care urcau cu greu „Dealul tânăr” (așa se numește dealul lor cu morți!) pentru a aprinde o lumânare la capul celor dragi și duși... Mulțumesc mult pentru oprirea asupra textului meu și pentru sensibilitatea comentariului...
Maria, mă bucură trecerea ta pe aici. Îți mulțumesc pentru cuvintele lăsate. Doresc doar să-ți spun că „nea Grigore” era cârciumarul la care credeau tinerii că ar fi băut bătrânul. Bătrânul era... bătrânul... atât... Mulțumesc, Maria!
Ramona, trecerile tale sunt mereu scurte și la obiect. Surprinzi esențialul în puține cuvinte... eu fac, deseori, risipă de ele (cuvinte)... Și, oricum, tu ești specială pentru mine. Doar ești primul meu critic de pe „agonia” :) Mulțumesc, Ramona!

Dacă suntem făcuți după chipul și asemănarea Sa, dacă El știe că uneori ne e greu, dacă simte ceea ce,uneori, ne sfârtecă sufletele nătângi pe care El ni le-a creat... înseamnă că Dumnezeu plânge, câteodată... și nu e corect să ne răzvrătim...
Poate și pentru noi e hotărât, totul, \"de la facerea lumii\"...
Atâta doar că, asemeni fiului văduvei lui Nain, trebuie să ne plătim fiecare înviere cu încă o moarte.

Maria,
iartă-mi întârzierea acestui răspuns! M-am supărat puțin pe nepriceperea mea de a așeza în versuri frumoasele și tristele trăiri pe care le-am avut când am scris aceste cuvinte... și nu am mai trecut o vreme pe aici...
îți mulțumesc că ai găsit imagini care ți-au plăcut... înseamnă mult pentru mine...
cu prietenie,
anamaria

Mulțumesc pentru oprirea pe textul meu și pentru cuvintele lăsate aici, domnule profesor! M-au emoționat.
E adevărat, She e o bucățică din mine așa cum este și fetița aceea care mă tot însoțește pe drumurile mele... indiferent pe unde m-ar purta ele... Ea gândește ca și mine și deseori amestecă realitatea cu frânturi din poveștile copilăriei. Îmi recunosc la „așa nu!” o doză exagerată de sensibilitate de care tot încerc să mă „descotorosesc”... cam așa cum ai face cu un geamantan greoi și inutil pe care l-ai „uita” cu drag într-o gară. Degeaba! Cei de la „obiecte pierdute” mă găsesc întotdeauna :) iar eu trebuie să îmi port poverile mai departe...
Mulțumesc și pentru sugestia făcută, mă voi gândi la un cuvânt mai potrivit.
cu recunoștință,
anamaria

Sunt copleșită, Alberto M. Popescu!
Am încercat să așez în text câteva trăiri care m-au \"bântuit\" în toamna aceasta: un fel de luptă între contrarii din care, până la urmă, se pot naște lucruri frumoase. Așa cum lupta dintre iubire și ură a creat - nu-i așa:) - universul... La urma urmei, poate că nici toamna nu e chiar sfârșitul: în fructe sunt sâmburii unor noi începuturi... ai unor noi primăveri...
mulțumesc pentru trecere, pentru cuvinte, pentru semn și pentru aripile tale (te citesc cu multă plăcere!)
tot foarte amical,
anamaria

Maria,
am imaginat persoanele cu \"aripi mari\" ca fiind acele persoane care mă uimesc cu ceea ce fac, cele care îmi înfrumusețează viața atunci când intru în contact cu ceea ce ele crează... eu mulțumesc tuturor celor ale căror creații mă fac să vibrez și îți mărturisesc că sunt demodată și deseori lăcrimez în contact cu aceste frumuseți spirituale...
Îți mulțumesc și ție că ai trecut pe aici și pentru semnul lăsat, deopotrivă...

Când „te privești în oglindă ca printr-o fereastră” conștientizezi că, deși aceeași pentru toți, realitatea este reflexia lumilor noastre lăuntrice... și că primim fiecare bucăți din ea, funcție de ceea ce avem noi de oferit...
Mi-a plăcut imaginea.
cu prietenie,
anamaria

Când copilul \"scutură mâna mamei ca pe o limbă de clopot\", e sigur că \"Dumnezeu e acasă\"... trebuie să asculte dangătul... și să ia aminte...
Mi-au plăcut cele două imagini.
cu prietenie,
anamaria

Carmen, eu îți mulțumesc pentru trecere și pentru cuvinte.
Da, e un \"ceva\" care lipsește... la punctuație, poate la exprimare...
Am \"așezat\" în poezie niște trăiri care \"au venit\". Dar...
Voi încerca să modific puțin, deși sunt conștientă că nu dețin tehnica necesară... Poate, cu timpul... sau poate nu :)
cu prietenie,
anamaria

Dacă a existat, Maria ar trebui să-și găsească liniștea... iar dacă nu a existat, există acum, creată de dumneavoastră, domnule profesor!
M-a impresionat acest \"Octombrie fără întoarcere\" (cuprinzând toate cele trei părți)... m-au impresionat și expresii precum: \"fiecare om cu locul și gândul lui\" ori \"cât alb a strâns (timpul) sub fruntea-i măcinată de problemele noastre, ale oamenilor\".
mulțumesc pentru clipele de lectură,
anamaria

Mulțumesc pentru trecere și pentru semn, Ramona.
Adevărat, am gândit ca o necesitate de apropiere refuzată cândva, cu repercusiuni în viața adultului. Și am încercat să înfățișez totul ca o „ruptură în timp”, o „fantă” (ca cea din cortină!) prin care poți să „ieși” din timpul prezent și să mai „îndrepți” câte ceva în ceea ce a fost. Îți trebuie doar un „stimul”. În povestea mea, stimulul care a produs ruptura și a făcut posibilă întoarcerea a fost inițial melodia și, mai apoi (și mai ales!) raftul cu jucării.
Cu prietenie, anamaria

Sunt foarte impresionată de eroul dumneavoastră și de aceea îndrăznesc să las aici câteva cuvinte. Milthiades a uitat, o clipă, cine este și a încercat să se împlinească pe sine, întinzând mâna după un vis. Doar că visurile pământene sunt pentru pământeni. Pentru că atunci când un erou întinde mâna spre un astfel de vis, acest vis se transformă în tăcere... asemeni lui Euridice la porțile Infernului, când Orfeu s-a întors spre ea...
Milthiades nu are loc în propria legendă... pentru că legendele se nasc atunci când ceea ce le-a creat moare... ele există doar dincolo de timpul lor. Dar, ca o consolare, devin nemuritoare.
Mulțumesc pentru bucuria clipelor de lectură.
anamaria

Domnule Emil Iliescu, vă mulțumesc pentru popasul făcut pe această pagină și pentru cuvintele dumneavoastră.
Trecutul este țărmul pe care deși îl lăsăm în urmă îl purtăm în noi ca pe o Ithacă ce ne îndreptățește să visăm... pentru ca drumurile noastre să nu fie simple trepte care nu duc nicăieri...
Van Gogh visa ca, după moarte, să ajungă într-o stea... Cine știe dacă nu i s-a împlinit visul?
cu respect, anamaria