Diana, nume vechi ca lumina din stele,
Zeiță a pădurilor, a nopților mele,
Cu pasul tău lin, ca o umbră de fum,
Aduci peste lume un tainic parfum.
Ești prințesă în basme, cu fruntea senină,
Cu
Țopăiau pe o creangă, păsări ciripitoare,
Aerul era otrăvit, nu puteai respira pe stradă.
Tocmai de aceea, am plecat cu a mea undiță, cu care,
Să prind păstrăvi în râu, nimeni nu o să mă vadă,
Îmi amintesc, o poveste
Ce-a ars încet și.... s-a sfârșit.
Un dor trecut, ce încă mai trăiește
În inima ce te-a iubit.
Cândva, nu chiar demult,
A început povestea mea cu tine.
Dacă
Sunt doar o lumină tânără, rază rătăcitoare,
Venită dintr‑un cer pierdut, din depărtări de soare.
Am străbătut tăceri adânci, noaptea cosmică pustie,
Până am găsit pământul cald, scăldat în rază
S‑a ridicat din poveste, cu jar în priviri,
Elena din Troia, sub vechi străluciri.
„Cea mai frumoasă”, spuneau poeții-n cor,
Dar darul acesta nu l-a purtat ușor.
Regină-ntr‑un regat de pace
EN