Elena Marcu

Pu pu pu, strici mereu somnul meu! Apar și eu cu întârziere să aplaud originalitatea și hazul ideii, am avut chiar buna intenție să citesc textul cu voce tare, ca o pupăză în devenire ce sunt, însă m-am prins pe la jumătatea interminabilei fraze că mă paște apneea, așa că am fost nevoită să inspir și, colac peste pupăză, am pierdut jumate din efect. Mie nu-mi convine că ai împușcat pupăza în final, ce, nu i-ar fi stat ei bine la vreo catedră (am avut și eu un prof pupăzoi), în parlament, în fața vreunei camere de filmat, în vreun volum de critică, și ce mai tura vura, nu puteai să o lași printre noi pe-aici? Ca sursă de inspirație și model viu? „Ha, ha, ha, vezi așa, mi te-am prins, că de mult ți-o coc”, te bănuiam eu de înclinații criminale... Măcar dacă omori pupeze, nu perturba echilibrul natural și pune și tu ceva în loc, un text nou, mai cu seamă o proză, una ca cele de care m-am lipit cu ceva timp în urmă... hăhăăă, maică, pe vremea mea lumea era mai prolifică și mai pașnică...:)

Mi-a fost greu sa aleg la care din cele trei texte postate sa las comentariu, scriu la cel mai recent, asaaaa... conform unei cutume a comentatului in asemenea dileme.:) Textele tale mi-au lasat gustul placut al unei lecturi calde, limpezi, al unui stil de povestitor care te face partas la naratiune, al unei exprimari cursive si incitante, desi... n-as incadra actiunea textului la „incitant”. Ca musafir la textele tale, spun ca mi-au placut si ca esti o gazda la care as reveni cu bucurie, asa ca astept cu interes sa te mai citesc.

Mulțumesc, Maria, mă bucur că ți-a plăcut textul. Dacă e să fac apel la una dintre „personalele” tale, aș zice că un comentariu de apreciere din partea ta a trecut textul prin filtrul acela... „Sa apreciem numai si numai atunci cand gasim un text exceptional”. Personal nu cred că este cazul acum și, tot personal, susțin și comentariile de... „încurajare” să le spun, fără să aștepți neapărat ca textul să fie excepțional (nu e cam mult uneori? și taaare subiectiv...).:) Mulțumesc.

Hanna și Corneliu, vă mulțumesc amândurora, mă bucur să vă știu pe-aici și să regăsesc, ca întotdeauna, căldura și încurajarea din comentariile voastre (îmi vine să vă pup!). Și pentru că văd eu însămi câteva din hibele textului, nu pot decât să vă mulțumesc pentru generozitate.

Mda, am văzut Ioan Peia la comentarii și, până să citesc, am zis „până aici mi-a fost, să vezi cum mă face praf”. De două ori consecutiv! Păi asta nu mai e mână largă, domnule, e deja risipă! Mulțumesc.:) De două ori consecutiv!
(dă-mi pușculița și te conving ce vocație am la gestionat banii... altora.)

Monica, mă străduiesc să nu pun sigiliu pe exercițiu, că, sinceră să fiu, între intenție și rezultat mă cam împiedic. Știu ce zici referitor la țâra aia mai dramatică, dar nu mi-a ieșit. Mai încerc până iese. Poate cu un alt text. (când o să zică Ioan Peia că i-a plăcut de două ori consecutiv :P). Nu m-am gândit să închid biserica de tot, acuma mi se pare și mie interesantă ideea, eu intenționam să o mai țină sub observație o vreme, cu sigiliu temporar, pe timpul nopții, dar mi-am pierdut interesul pe parcurs. Prea colorat? Aolică... :) Mulțumesc pentru analiza atentă și pentru sugestii.

Elia, mă bucur pentru steluță și mulțumesc. E o apreciere pe care o valorizez. Nu aș băga mâna în foc pentru textele anterioare, mă rog, nici pentru ăsta nu aș băga, dar mă bucur că ți-a plăcut.

Principii de bază...:)) mi-e greu să nu fac comentariu și mi-e la fel de greu să cuprind în două vorbe câte aș avea de spus, mă limitez să scriu doar despre senzația pe care mi-a lăsat-o textul. Jucăuș, insinuant, obraznic, simpatic... nu-i destul, alte câteva aș spune despre el. E o surpriză după „Citești și tu ce scriu?”, o pată de culoare provocatoare, care confirmă încă o dată talentul tău.

Știi că ăsta e offtopic, da? Și, sincer, după mintea și gustul meu, ținând cont de postările tale, suspectez offtopicul ca unul din motivele pentru care nu ai primit încă nivel.:)
Scuze, am citit, dar am neglijat să răspund. Am zis că trebuie să ajung și eu cândva la Eliad, dar nu m-am învrednicit să iau taurul de coarne până acum din diverse motive și pretexte. Bine că răspund taman acum, după ce tocmai am citit personala scrisă de Nane Samargescu pe tema „s-a pierdut spiritul poeziei.ro”.:) (asta de bine ce oricum mă suspectam că nu mă integrez natural în spiritul poezist).:)) Gata, nu mă mai lungesc, în ceea ce mă privește, pentru faze de-astea, dă un mail la allandalla@yahoo.com și dezbatem.

Felicitări pentru articol (și mă refer la cele 3 texte), foarte interesant și captivant scris, în stilul tău personal, nuanțist, profund și analitic.
Acuma, cinismul, ca orice altă formă de exprimare sau atitudine, are un spațiu larg de manifestare. Constat că aici tu ai pus accentul în special pe cinism ca atitudine filosofică și apreciez obiectivitatea cu care ai tratat subiectul. Am fost însă surprinsă că ai evitat oarecum să punctezi mai clar extremele cinismului, deși exemplul lui Diogene este unul relevator în acest sens. Așa cum ai spus tu atât de nuanțist, cinicul se opune socializării și în acest sens aș mai adăuga scindarea pe care cinicul o face între public și privat. Opoziția în fața convențiilor sociale duce adesea la excese, Diogene de exemplu se vroia cerșetor! Arăta ca unul în mod deliberat, murdar, neglijent și... exchibiționist.:) Spui tu atât de frumos „Totul depinde de luciditatea, de sinceritatea și de fermitatea cu care e asumată ca destin”. Da, splendid și adevărat, dar ce se întâmplă când atitudinea cinicului îmi deranjează mie libertatea prin excesele sale? Și aici, iarăși, un lucru curios și interesant. Deși Diogene deranja și nega cetatea, se spune că atunci când i-a fost distrus butoiul de un oarecare, cetățenii atenieni l-au pedepsit pe răutăcios și i-au cumpărat lui Diogene alt butoi.:) La polul opus, citeam că unii filosofi cinici se confundă cu asceții creștini.
Am citit și seria despre sinceritate și mi-a plăcut, dar cea de față este o bijuterie. Bravo ție!

Am descoperit recent textele tale și mă bucur pentru asta. Mă abonez cititor constant pentru că scrii pe gustul meu. Expunerea curge lin, firesc, fără artificii sau poticniri, dar nu e banală, are suflet și textul e emoționant. Prima iubire?:) O poveste în fața căreia zâmbeeesc ca în fața amintirii propriei mele adolescențe.
[Să urmeze...]

După atâtea aprecieri, vin cu o oarecare rezervă să fac comentariu, poate din cauza subiectului, care mi-e de suflet, sunt cusurgioaică. Am încercat și eu să scriu despre tango, dar niciodată n-am reușit să o fac așa cum aș fi vrut. Din textul tău rețin câteva idei splendide, excelent prezentate, pe care m-am bucurat să le găsesc aici, dar pe alocuri, mai ales la început, îmi pare o radiografie, îmi pari prea explicit, iar tangoul nu e niciodată la fel, e de fiecare dată al celor ce-l dansează la un moment dat, e subtil și e o experiență personală. Cam asta la critică, deși e doar o părere personală extrem de subiectivă și inechitabilă, venind de la una care n-a reușit să scrie despre tango.:)
Față de cele ce s-au scris mai sus, aș mai adăuga, tot în viziunea mea, că tangoul este într-adevăr o provocare, dar întâi de toate una a fiecăruia cu sine însuși. E arta comunicării pe care fiecare o perfecționează și o modelează pentru a se transmite pe sine celuilalt. Este un dans al cuplului, da, fără îndoială, dar întâi de toate este un dans al afirmării. Mi-a plăcut mult că ai subliniat asta, tu ai adăugat că mai mult de atât, al negării.:) (citeam undeva că orice negație e suspectă că ar ascunde o afirmație, un contrariu tăinuit. Nu știu care e măsura adevărului în acest citat, dar poate tocmai asta e tangoul).
Mai cred că este un limbaj nestereotip, mișcările sacadate, rupte nasc perspective noi și ne scot din mecanica sau înțepenirea trăirii. Cei care dansează tango îndrăznesc. Și rup automatismul comunicării încorsetate în limite (mamă, cum sună:)) pentru că în tango (chiar dacă iar sună patetic) trebuie să dai totul. Cel puțin încerci. (din acest punct de vedere nu sunt de acord că „aici se nasc limite” – poate doar pentru a fi depășite:)).
Apreciez frazele scurte, care, aidoma mișcărilor pline de nerv și personalitate din tango, conferă dinamică și vibrație.
Te felicit pentru text și „îndrăzneala” de a scrie despre tango. O ai și pe ring?:)

Mi-a plăcut poezia la fel cum îmi place ginul tonic.:) Adică mult. Nu mi-am făcut o obișnuință să-ți comentez poeziile, dar le citesc, și de data aceasta am fost surprinsă de abordarea... habar n-am să-i zic corect... romantică.(?) Cred că-ți vine bine și așa.

„What am I darlin\'?
A whisper in your ear?
What am I darlin\'?
I got years to wait...”

Bineinteles ca e discutabila fraza ta din perspectiva in care e privita. Foarte probabil ca cei care vad omul ca pe o fiinta autonoma, in sine pentru sine, ar putea stramba din nas (doar un exemplu).
\"Hai sa cautam un zeu!\" i-a raspuns Socrate lui Carmide la intrebarea \"cum aflam despre intelepciune\". Ca una care imbratisez mai degraba perspectiva mistica, fraza ta de mai sus imi pare un gand destul de cuprinzator in esente si ader la el. Ideea \"umanizarii\" singuratatii, in aceeasi masura in care apoi ar deveni \"dumnezeire\" sintetizeaza excelent nevoia omului de intregire atat prin semenul sau, cat si prin Dumnezeu. Ne lipseste absolutul persoanei noastre, si, mereu in nelinistea limitarii, cautam sa ne intregim (sau sa ne salvam) prin credinta si social, prin Dumnezeu si aproapele nostru. Asa prefer sa citesc eu acest \"gand\" si ma bucur ca l-am (re)gasit.

Proză pe bune! Mi-a plăcut enorm textul, cursivitatea, expunerea, răbdarea cu care a fost brodat, căldura, faptul că am așteptat fiecare următoare frază, savurând fiecare cuvânt, e bine dozat, stârnește interesul fără să țipe. Pe gustul meu pe de-a-ntregul. Felicitări!

Te-aș parafraza și aș merge până acolo încât aș spune „Cand te afli in imediata apropiere a mortii, incepi sa vezi lucrurile”. Punct. În tot cazul, devenim brusc mai atenți și mai conștienți de noi și de viața noastră, pe care o prețuim altfel, abia în momente de criză sau declin. Ca să vezi ingratitudine... :) Apreciez din nou umorul, ironia și sinceritatea într-un text care poartă, ca și altele ale tale, semnal de alarmă.

Să-ți fie de poveste catatonia, că am râs și-am plâns la monologul ăsta cu ochii căscați cât roțile carului, întrebându-mă tâmp și retoric cum poate părea atât de simplu să scuipi furie, iubire, dezamăgire și durere în același timp și să mai aibă și efectul ăsta grozav.:)

Genuneanu jură-ntruna
Cruce-și face, Doamne fer!
Că el bagă-ntotdeauna
Doar mâncarea-n frigider.

Că-i posibil, pe-ndrăznețul,
Când îi e lumea mai dragă,
Să îl prindă, vai, înghețul
Într-o postură mai bleagă.

Mi-a plăcut! Găsesc poezia nu numai incitantă, dar și emoționantă. Imaginile au forță, nerv, savoare, conturate parcă dintr-o singură suflare cu pasiune și viață. Am citit poezia cu încântare și am recitit-o la fel.

Aha, așadar nu murim în fiecare noapte câte puțin dormind, ci murim neputând dormi.:) Zău dacă nu e discutabil. Citeam, citeam, pândind cu teamă și gândind „să nu facă paralelismul dintre chinul, orbirea în insomnie și trecerea prin viață”.:)
Mie îmi plac nopțile, chiar și cu insomnii, de regulă le zâmbesc prietenos, abia atunci am impresia că sunt mai aproape de mine însămi, poate e nevoie uneori să te depărtezi sau să se stingă lumina ca să vezi lucrurile, nu știu dacă mai bine, dar în tot cazul și altfel. Sau poate nu te mai opui lor atunci. Sau poate e doar iluzia că ești treaz prin viața ta, nu știu. Mi-a plăcut la nebunie imaginea ceasului care se aude de pe hol, tic-tac, tic-tac, pe care ajungi uneori să-l urmărești din inerție, tot n-ai altceva mai bun de făcut, te însoțește sau îl însoțești tu pe el, nici nu mai contează, nici nu are importanță, dar dacă s-ar opri, ne-am speria și ne-am pune în mișcare. Ca atunci când ne concentrăm pe bătăile inimii și numai gândul că la un moment dat nu le-am mai auzi ne îngrozește.
Și m-a atins sugestia senzației de vis din timpul zilei. Cumplită, cumplită, să fiu sinceră, abia aia mă îngrozește mai tare decât insomnia.:) Vreau o cafea! „because when the smack begins to flow, I really don’t care anymore”:))

Nici mie nu-mi vine să cred, dar sunt câteva chestii, neesențiale desigur, la care nu mă pricep, cum ar fi tocănița de cartofi, poezia postmodernistă și hindi.:) Ce faci? Te dădusem dispărut, în pagina ta bate vântul de toamnă, hai, scrie! (texte, desigur, că altfel intri iar la offtopic:)) Sunt cu ochii pe tine.

citit, încântată, mulțumesc!:)
te-aștept!