Fățărnicia aguridei

I

„Ca un cîine - spuse el, și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască” – așa se încheie Procesul lui Kafka. Clamarea lui Joseph K., eroul romanului – strigăt disperat și tardiv, aproape stins în geamăt – exprimă uriașa dezamăgire pentru sfîrșitul lamentabil, pentru înjunghierea sa brutală și expeditivă, însoțită de un ritual batjocoritor.

Și de-abia prin această exclamație ce surprinde definitivul și irecuperabilul se conturează destinul său: nu mai e nimic de făcut, iar candoarea care l-a acompaniat permanent în decursul acelui proces sordid (metaforă a vieții sale) se dovedește vinovată, speranța – cum ar spunde Sartre – murdară, căci prin tot ce a făcut, a simțit, a gîndit el a acceptat situația de fapt ca pe una de drept, s-a complăcut în jocul dubios și absurd care i s-a propus, i-a recunoscut oarecum legitimitatea, dovedindu-se astfel un simplu și umil colaboraționist al sistemului.

Evident, Joseph K. își asumă doar o responsabilitate limitată, el nu pune în discuție instanța care îl acuză și se încrede în puterea mîrșavă și abjectă, a cărei autoritate rezistă doar prin camuflarea într-o dezgustătoare misteriozitate. El nu are candoarea ingenuă a celui care sfidează spunînd: nu înțeleg, nu joc, nu vă recunosc – puteți desigur să mă omorîți, dar asta nu vă asigură nici o autoritate, nu mă puteți aduce la coșmar.

Refuzînd să recunoască goliciunea regelui, imaginația lui s-a lăsat mereu sedusă și abandonată, iar fidelității sale canine i s-a răspuns pe drept fără considerație și fără milă – cu autoritatea inumană și disprețuitoare a stăpînului. Ochii inteligenți și blînzi, contrariați și îndurerați ai cîinelui varsă aici o lacrimă care demască, acuză și înmormîntează colaboraționismul ca destin definitiv compromis: „și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască”.

Și totuși, o viață de cîine nu este prin definiție nedemnă. Totul depinde de luciditatea, de sinceritatea și de fermitatea cu care e asumată ca destin. Ne convinge de acest lucru cinismul, căci el nu este totdeauna – așa cum e facil taxat – o oroare și o depravare a caracterului omenesc, ci numai simpla recunoaștere și asumare a destinului omenesc, prea omenesc ca o viață de cîine. Cinismul nu este atunci decît punere în valoare, adoptare și asimilare a însușirii esențiale a cîinelui, virtute pilduitoare pentru ființa moleșită a omului - cîinoșenia.

Climatul istoric și spiritual copt pentru apariția cinismului, fie ca simplă sfidare comportamentală, fie ca atitudine explicit filosofică, e acela în care s-a uitat de mult generosul îndemn: îmbrăcați-i pe cei goi! – și o anume spaimă, disprețul și spălarea pe mîini refuză să-l mai numească pe cel gol cu tandrul apelativ golaș, preferînd să-l incrimineze cu acuzatorul calificativ de golan.

De fapt, cinismul agresiv, nedeclarat al celui ajuns, satisfăcut de suficiența sa obtuză și arogantă, cinism fardat și travestit drept onorabilitate, privind cu dispreț pe cei sărmani și necăjiți, desolidarizîndu-se de ei și etichetîndu-i drept o plagă morală și o amenințare socială, crează cadrul pentru nașterea prin recul a cinismului autentic, fățiș și mîndru de numele său: acela care, recunoscîndu-și viața nemernică și păcătoasă de cîine, și-o asumă și se străduiește să-i dea un minimum de demnitate sfidînd infatuarea îmbuibaților.



II

Se povestește că Platon, umblînd prin agora, însoțit de liota admiratorilor, dă peste Diogene, în timp ce piața era străbătută de o procesiune cu cai împovărați, înzorzonați, sever struniți. Cu aroganța aristocratului, Platon îl șfichiuie:

- Tot slobod, cîine?!

Replica usturătoare a lui Diogene nu-ntîrzie:

- Doar fără frîu, cal de paradă ce ești!

Cinicul, după cum se vede, simte pervertirea ierarhiei sacre a valorilor, răsturnarea ei în favoarea regulilor convenționale ale conformismului social, întronarea simțului comun drept instanță suverană și universală – și resimte toate acestea ca ilegitime.

Acestei cinice (lipsită de scrupule) uzurpări a valorilor autentice, înlocuirii lor cu surogate decorativ-festiviste, cu pseudo-valori social-pragmatice – ipocriziei generalizate -, cinicul îi va răspunde prin violarea convenției prestigiilor, afirmînd fără menamamente, cu dinții dezveliți în rînjet strepezit:

- Sînt o vulpe prea bine crescută căreia i s-a acrit de proverbiala fățărnicie a aguridei.

Nu degeaba, profitînd de jocul de cuvinte pe care îl permite omonimia dintre monedă și ordinea oficială, ambele denumite cu același cuvînt grecesc nomisma, cît și de un anume accident biografic compromițător, Diogene este acuzat ca falsificator de bani, cînd, de fapt, el își împlinește doar menirea revelată de oracolul din Delfi. Și anume, aceea de a restaura ordinea sacră și valorile autentice depreciate pînă la a deveni doar monedă calpă în tranzacțiile protocolare dintre indivizi, fără acoperire în aurul bunului simț.

Fiind o reacție la o situație care întărîtă, cinismul e mai degrabă eruptiv. El este o izbucnire a vitalității contrariate, a virilității ultragiate, un galop de sănătate care nu-și propune atît să schimbe vreo mentalitate, cît să afirme că există cu îndreptățire și o alta. Din care – în pofida și în ciuda celei care-și arogă cu insolență dreptul la unicitate – țîșnesc fapte imprevizibile și pilduitoare.

Ca atitudine filosofică, situîndu-se între optimismul necenzurat al lui Socrate, încrezător în natura neviciată a celui ce poate naște din sine adevărul, dacă o moașă grijulie îi oferă asistență, și scepticismul stoic care renunță la manifestările pedagogice și la spectacolul social, retrăgîndu-se într-o ataraxică și egoistă seninătate spirituală, cinismul nu ajunge la discurs, refuză judecata și sfatul moral și preferă înscenarea răutăcioasă, are gustul spectacolului nud al străzii.



III

Izvorîtă din durerea convertită în bucurie care sfidează, îmbătată de ironia distilată din propria amărăciune, dar bine echilibrată între ghemuirea în propria suferință și asmuțirea în afară, cîinoșenia – abil regizată – e un fel de schelălăială travestită în vesele lătrături menite să-i indigneze pe proști și să-i sperie pe lași. Între vagă intenție pedagogică de îndreptare și îndoială sceptică, răutăcioasa înscenare cinică se vrea mai mult lecție frustă de viață și învățătură de minte. Căci, dacă nu reușește să corijeze, încearcă măcar să rușineze, iar dacă n-are pe cine rușina, ține cel puțin să șfichiuie cu usturimea insultătoare a batjocurii. Nemaiavînd încredere în blîndul meșteșug al moșitului, cinismul aplică terapia de șoc și prin instinctul de hăituire a victimei care provoacă întreține starea benefică de stres, vaccinează împotriva osînzei morale.

Cinicul va brava traiul simplu și modest, viața învoită cu cele naturale, călindu-se în exercițiul aspru al voluptăților elementare, înfruntînd cu bărbăție durerile. El își găsește astfel simplitatea vitalizantă și generozitatea exaltantă apte să-l fac vrednic de o fericire austeră în ciuda oricăror vicisitudini ale sorții. Dar mai ales în pofida mentalității comune, comode, călduțe, securizate care este exasperată de condițiile de neînchipuit ale acestei fericiri aspre: anonimatul, nenorocul, dezastrul.

Asemenea cîinelui zburdînd cu coada ridicată covrig, fericit cînd nu e lovit și umilit, vesel că vremea se arată din capriciu mai bună, cinicul nu ține supărare, nu suferă din resentiment și ranchiună, uită suferințele trecute și nesiguranța amenințătoare a viitorului și se dedică fără rețineri unei bucurii candide sortite parcă să recupereze magic întreaga istorie a infamiei universale.

Zădărînd zădărnicia, în prospețimea lor nealterată, bucuriile cinicului capătă o exemplaritate luminoasă, aptă să expieze lumea de duhurile rele, să răscumpere orice vinovăție și ticăloșie, ca în anecdota următoare:

Pe cînd culegea dintr-un pom smochine, păzitorul îi spuse că, de curînd, un om se spînzurase de smochinul acela. „Foarte bine – răspunse Diogene – îl voi purifica acum!”