Terapia aniversărilor

Am fost la aniversarea lui Călin. A fost foarte frumos. Surpriza serii a făcut-o tortul dăruit de nevastă-sa, o pereche de țâțe din marțipan, dublul mărimii cupelor ei de sutien. Firește că toată lumea s-a bucurat, mai cu seamă Călin, care a avut ocazia să înfigă un cuțit de bucătărie în fiecare detaliu anatomic bine precizat al cadoului. Sub privirile reușitei sale odrasle de 5 ani, care, dintr-un motiv care îmi scapă, a urlat 10 minute încontinuu. Cred că nu-i plăcea marțipanul. Nici mie de altfel și oricum mi se părea kinky să mănânc sâni. Așa că am sărit peste desert și am plusat cu un whiskey. Sec. Din supracompensație, desigur. În timp ce gazdele imortalizau evenimentul și țâțele din ce în ce mai maltratate și mai mici, am decis să-mi cresc glicemia, adrenalina, circumvoluțiunile, orice, cu o conversație complezentă. În ciuda urletelor lu ăla micu, mă simțeam bine. Călin băgase în boxe Overkill sau ceva de gen, oricum, cred că era un trash din tinerețea lui fericită, de pe când nu cunoscuse încă marțipanul. Am fost nevoită să bag mai mulți decibeli decât de obicei ca să intervin într-o discuție extrem de interesantă despre cum a închis General Motors linia de Hammer și despre Ogică și Loto. N-am înțeles ce legătură aveau astea între ele, era evident că ajunsesem prea târziu în dezbatere. Tocmai când mă gândeam să diluez concentrația de alcool, îl văd pe el cu e mare de tipar. Frumos ca un zeu grec. Punct. Și-mi face cu ochiul. O dată. Apoi încă o dată. Brusc am avut revelația fericirii absolute: un zeu grec mut. Apoi spulberă vraja și mă întreabă: O coca? Nu merci, zic, îl beau sec. Nț, pisi... scuipă cu reproș alintat printre dinții perfecți și iar clipește dintr-un ochi. Să mă ia naiba, trebuia să diluez băutura sau zeul are un tic. Abia la al patrulea clipit cu schepsis m-am prins. Cât de idioată să fiu să-l refuz pe Apolo?! Am fost. Nu s-a supărat, însă mi-a împărtășit că așa a slăbit el 25 de kile. Nu știu de ce tocmai mie, care-mi târăsc oasele împachetate în juma’ de chintal. În orice caz, Apolo fusese obez cu 6 luni în urmă și singurul exercițiu fizic pe care îl făcuse până atunci fusese drumul de la pat la bodegă și invers. Nu se mai putea așa. L-am înțeles, asta nu era viață, așa că a adoptat un nou tipar existențial, care includea desertul sub formă de praf. Când a zis asta, a lăcrimat. Sau așa mi s-a părut, oricum, se pleoștise cu totul, am tulit-o urgent, am alergie la jelitori, am avut un iubit care plângea din orice. Nu de la început, naiba știe cum rezistase o vreme fără să se smiorcăie. Plângea când era trist, plângea când era fericit, plângea când îl durea capul, plângea când nu-l mai durea capul, plângea, frate, când ți-era lumea mai dragă. În schimb, îl apuca râsul în cele mai ciudate momente. Odată, în timpul unui sărut pasional. Brusc, așa. A început să râdă. Mi s-a tăiat, am dat să plec, dar a început să plângă. În fine, am vocație la dezaxați, așa că să lăsăm muritorii să jelească și să revin la zeu. Zeul, după cum vă spuneam, ținea morțiș să sharuiască bucuria vieții lui cu cineva, mai mult chiar, organiza el mai târziu o petrecere tematică, nici mai mult, nici mai puțin decât în parc. Cum eu mă tirasem, plină de prejudecăți, din raza lui de acțiune, a căzut măgăreața pe un puști belgian, care, deși nu pricepea o boabă română, din timp în timp, ne pupa entuziast pe toți cei prezenți, pe ambii obraji. Nu-mi plac pupăturile nici cu personajele cunoscute, dar puștiul mă făcea să mă simt vinovată pentru franceza mea de baltă, așa că ne țoncăneam într-o splendidă emulație colectivă de câte ori îl apuca, fără să mă mai împotrivesc. Apolo a decis că e timpul ca micul belgian să fie inițiat în arta vieții boeme. Arta vieții boeme presupunea – citez - booze, coca și pisi. Brusc responsabilizat de soarta altui copil decât al lui, Călin s-a opus inițierii, în stilul său personal: tu ne vas partir anywhere. Partir c’est mourir un peu. Ooo, Călin se întrecea pe el însuși. După o scurtă prelegere despre moralitate, micul belgian a fost predat unui alt invitat, dornic să-l învețe regula matematică a cubului Rubik, iar Călin s-a relaxat. M-am relaxat și eu și, la rândul meu, am fost predată mâței familiei, o lighioană mică și obraznică, adoptată recent, care, plictisită să ferfenițeze draperiile casei de adopție, a decis să-mi escaladeze mie gambele. Ca mine în acele momente trebuie să se fi simțit sărmanul Guliver în țara piticilor descreierați. De câte ori o dădeam jos, de atâtea ori se lipea la loc. Cu mâța atârnată de gleznă, în inutile și barbare eforturi de a păși demn și drept, ca o regină ce m-a făcut mama, am dat să mă integrez iar în peisaj. Mi-a fost greu să decid, ca în zona crepusculară, peisaje diferite îmi defilau prin fața ochilor. În centrul camerei, un el și o ea dansau lasciv pe Deep Dish, Călin chiar exagerase cu muzica. Într-un colț al camerei, două distinse tinere doamne își împărtășeau rețete de pui umplut, un macho man se lipse și el de conversație și se tot scărpina la prohab, la bufet se făcuse coadă, cred că marțipanul le făcuse poftă de mâncare, iar în alt colț al camerei, copilul gazdei urla din nou. L-am privit ca pe singura mea salvare și ca pe singurul reper al normalității din încăperea aia și i-am pasat mâța. S-a bucurat, a luat-o de guler, a plecat cu ea și n-am mai văzut-o de-atunci. Nimerisem, cu siguranță, în alt film. Când mă simțeam mai confuză și mai rătăcită în spațiu și timp, s-a apropiat de mine tatăl lui Călin, un domn amabil și grijuliu. I-am mărturisit ca la ultima spovedanie durerea mea de cap, mi-a zâmbit plin de pace și armonie și mi-a dat o pastilă pe care am înghițit-o pe loc. M-au dus la spital abia când am început să scot clăbuci pe nas. Domnul amabil încurcase recipientele și îmi administrase o pastilă de cloramină. După cum vedeți, trăiesc. Și vă scriu această declarație de pe patul de spital. Trebuie să mă pun rapid pe picioare, săptămâna viitoare e ziua Alinei și sunt invitată.