Elena Malec

E ceva cu picățele, din mai multe bucățele; e de-ajuns una să cadă, celelalte vin grămadă.

E curent, dar fără vânt și nu ține de cuvânt, el ne vine din Apus, zugrăvit cu josu-n sus.

Roade, toacă, taie frunză, tot punând pe el osânză, țese-ntruna ca zălud, un cocon, din foi de dud.

El poartă pălărie neagră și peste tot intră ușor, ce-ai adunat-o viață-ntreagă, cu un cuvânt îți ia din zbor.

Trei gutui în coș cu toartă și-un borcan cu crizanteme, ilustrează-această artă doar pe răposate teme.

Cine poate să ne-nvețe, de prin partea lui de lume, cum se țin cu două bețe, carne, paste și legume.

Dame, domni și domnișoare, chiar copii și bona lor, se-ntîlnesc, dar unde oare și-ntre ei se plac de zor.

Artă, tehnică, știință; se lucrează c-un cuțit, ia mai mult de o ședință și apari întinerit.

Partizanii și bandiții au avut in vremea lor, ce-au acum și președinții dar și fata din popor.

Nu-i dentist, dar ia aminte, veșnic curăță un dinte; vă voi spune-a mea impresie: cred că are o obsesie.

Poate chiar și sport să fie, fără niciun handicap, cert e o filosofie după care stai în cap.

Ofițer de poliție, fără vreo muniție, când nu te rup, te bag la zdup.

Apropo de un individ, dintre cei mai drăgălași, care-i poartă pe urmași, câtă vreme e gravid.

Ce măsoară-n lung și-n lat pozele din aparat (care ies mereu la fix) și aduce cu un pix?

În luna lui Mărțișor, epigramele-au umor, rima parcă are nur, poanta-i o babă pe șnur.

Orașul damelor fardate, cu lupi de mare cu ochi verzi, prin ceața ta un zvon răzbate de italieni și de chinezi.

Ea, în Martie, poți să juri, că-i o babă în călduri.

Închid ochii și-ți simt obrazul mirosind a vânt și soare mușc dintr-o rodie și pe cerul gurii țîșnesc dorințe vii ca sâmburi sângerii, o zeamă acrișoară mi se prelinge pe bărbie, afară,

Orizontul e abur o sinie cu spumă amestecă scoici sidefii cu nisip spoite cu var visele sunt colibe risipite pe dealuri sub un cer înmuiat în lumină urmele trecerii noastre se șterg sub aripa

O zare nouă se presară-n zori lumină blândă picură pe flori, aud cum iarba tremură în aburii dimineții vin pasări să bea roua, pînă și scaieții sunt cupe cu nectarul ce poartă seva vieții, în

Am fost crescută in cultul educației si nu am depășit definitiv vârsta lui \"de ce\".Incă mai cred că doar oamenii - homo sapiens sapiens - au capacitatea de a-și educa spiritul pentru a-și domina

eternitate copil de suflet cu dor canta poetul ©Elena Malec, California 2004-06-04