Despre măiastre pe verticală

Îmi place atmosfera poeziei tale. Desigur că ideea nu este nouă deloc, dar uneori cred că putem reaminti celor de lângă noi ce este încă viu, ce nu se pierde. Verticalitatea este una dintre esențe. Aici, cumva brâncușiană, cuma soresciană.
Îmi plac versurile:
\"câteodată brațele se deschid cruce
apoi se adună vertical\"
\"brațele uită de mine\"

De revăzut, cred eu:
-condensează în albastru
- repetiția \"încă o dată\"
- înțelenite în sfinx
- capul în nori
- este pe-aproape

Ascult aici pietrele cum își închipuie zborul măiastrei.

Ela

am lucrat puțin textul și cred că e mai bine așa. acel \"cap în nori\" nu-mi suna nici mie bine, dar vroiam să nu dramatizez prea mult imaginea:) \"înțelenirea\" am schimbat-o cu \"rădăcini\" și cred că-și păstrează sensul. cât despre meșterul sculptor ... l-am adus și mai aproape. în rest, mai meditez.
sigur că iddea nu este nouă, dar ce-ar fi dacă nimeni n-ar mai scrie despre caii cerului, luceferi, marele orb, violet, etc.
mulțumesc deopotrivă pentru gândurile frumoase și critica de calitate.