inscripții pure

de aici nu mai plecăm, darius, arborii ne țin privirile pe scoarță, așa, crescute ca lichenii spre nord. ne vom propune uitarea, mici contorsiuni ale memoriei, câteva amintiri suspendate nefiresc între două nopți închise. cel mai mult mă revoltă iscălitura indescifrabilă pe ruine, în locul unde ne-am înmormântat spaima. și imperativul tăcerii, pe care îl purtăm talisman, superstițioși desigur, ca orice vietate. gesturile acestea străine, rupte de noi, de parcă ne-ar fi trăznit într-o zi și am fi devenit fragmente de trup ars. gesturile acestea ne trădează ignoranța, imitația unui vis, în care ești atras, levitezi, atingi aerul, doar în închipuirea ta. așa, femeie-și-atât, e simplu să aleg umbrele pasive, darius, neliniștea mortuară, coborârea în pântec, să invoc vântul-din-spectre. dar ce folos, darius, dacă singura forță ce îmi lipsește, acum și în vecii vecilor, este viața în viață? nu pot face din mine altă inscripție pură.