atât (cât) va fi scris

nu, darius, nu vreau să îți fac portretul, habar nu am să pictez. și ce dacă am fost la cerc de pictură, și ce dacă te-aș putea schița în feluri și chipuri, ți-aș da în fiecare secundă alte nuanțe, abia vizibile. și ce dacă aș schimba în fiecare zi ramele ca să nu mă plictisesc de cum ți se limitează spațiul. și ce dacă mi-ar fi trupul pătat diminețile de tempera, nu mi-ar mai ieși oamenii prin piele, nu mi-ar mai pune repetativ întrebările cine este darius, ce e cu darius, de ce darius, cum e darius, ce face darius, unde e darius, există darius, dacă ar răspunde darius, îl iubești pe darius et caetera. am amețit pictându-te în tăceri, de toate nuanțele imposibile deja, mi-au amorțit irișii închizându-te sub pleoape, să nu te atingă niciun real, niciun virtual, niciun apel, niciun sarcasm, nici măcar vertijurile mele. nu știu de ce vor ei, spectatorii, mereu câte o reprezentație la scenă deschisă, cu detalii semnificative, incitante, suculente, tulburi, cât mai ciudate. eu închid uneori paginile cu tine, darius, fiindcă așa iubesc eu praful ce stă inevitabil pe fiecare linie din conturul tău. îl iubesc fiindcă măcar te pot atinge fără să simți, curățându-te de lume, ca de o pojghiță de mucegai. e prea multă umezeală în vorbe, nu, darius? e prea mult lichid verde-gălbui. dar eu am antidotul meu de fiecare oră - îmi prind mâinile între liniile vieții tale și dansez atât cât va fi scris.