în cutia muzicală viața se oprește la timp

În lumea noastră viața niciodată nu se oprește la timp și ce păcat, căci lăsăm în urmă atâțea omuleți dragi, atâtea lucruri neterminate...
în cutiuța muzicală e mai comod dacă se poate prinde timpul
coseai nouă ore încremenită
de spaima că la sfârșit va rămâne doar o pânză deșirată
o podea de ciment unde vei adormi cu părul tăiat - momentul morții este redat exact cu acel lustru metaforic necesar fiecărui poem pentru viabilitate
plăcut
cu respect, silvia

atâția

sunt disocieri subtile ce lasa impresia ca ar mai fi fost multe de spus aici. profunzimea nu este intrerupta, toate coordonatele punand in evidenta un tablou coplesitor. a miza fara efort pe detalii, presupune inlaturarea sinteticului, ceea ce nu e la indemana oricui. sunt conuri de lumina ce au radacinile intunecate. o seva despre care se vorbeste fara a se pierde firul. as situa textul undeva in zona barocului. si inca un plus: realitatea pare aici curgatoare

in cutia muzicală există un fel de viață, și lucrul acesta este suficient. expresia: \"coseai nouă ore încremenită de spaima că la sfârșit
va rămâne doar o pânză deșirată\" îmi amintește cumva de vorbele \"mă tem că o să-mi trăiesc întreaga viață citind, și la capat de drum voi realiza că nu am făcut decît literatură\", păstrînd esența ideii, nu și formularea, nu mai știu cine a cuvîntat astfel. dar frumos ai spus și tu despre acea textură care multe ar putea să însemne, cum se mai întîmplă în poezie ca fiecare să o descifreze altfel. scris aici la suprafață la fel de minuțios ca și înăuntrul scrisului cu și despre mereu altă scriere: \"scrie fără milă despre toate astea// scrie fără să răsufli despre piesa ta cea mai de preț/ despre viața ta de etamină...\". frumos foarte textul tău, ela. să te cuprindă inspirația vreme cît mai îndelungată și să ne mai bucuri ochii cu ele.
bună dimineața.


ecaterina

Silvia, eu red că și în lumea noastră viața se oprește la timp, doar că timpul nostru nu este acelați cu timpul \"ales\" pt. sfârșitul ei. Cutiuțe muzicale suntem și noi, cumva, depinde cine/ce și cum învârtește cheița.

Ioana, da, s-a periat de la sine, nu a fost voit; și e bine așa, zic și eu, fiindcă preaplinul e nociv oricum, și în viață, și în poetic. E un teatru al spiritului aici, da, iar impactul cred că vine gradat, se amplifică la final, un pic.

Sorin, dacă altădată lăsam profunzimea vizibilă, o făceam cu orice preț evidentă, aici e în fundal, de aceea și miza pe detalii, ca în orice \"regie\" a vieții/morții, iar curgerea realității leagă planurile aparent disparate.

Ecaterina, aici spaima cred că e de altă natură, fiindcă în citatul dat de tine măcar la capăt de drum se face literatură, nu rămâne o deșirură (vorba francezului). Scriere fără menajamente și fără milă, dar lucid la toate detaliile și înțelesurile, mai ales la acel non-dit (de nespus), care emană, așa cum a sesizat sorin mai sus.

mulțumesc frumos,

cred că; același