Poezie
ochii nu pot culege ciulini, nici vietăți pierdute
2 min lectură·
Mediu
în mijlocul unui câmp arid nu ai liniște, ziua seamănă cu tufișurile de ciulini, îi culegi, îi strivești în pumni, astăzi nici durerea nu îți mai spune nimic
un drum care te amorțește nu este decât o continuare a neputinței, ferestrele pătate, tangajul monoton îți îndreaptă gândul de la ceilalți, mai senini, mai liberi
nicio legătură cu amiaza din urmă, când te-ai lăsat cu deznădejde în balansoar, șuieratul vântului îți intra-n măduvă și toți fugeau de furtună, doar tu, nemaisuportând magma gândurilor, nici dialogul rigid, conveniența, farfuriile de porțelan, imperativul zâmbetelor de complezență, te-ai desprins brusc
întotdeauna pleci când simți că nu îți mai este locul acolo, sau timpul, nici măcar cei lângă care te așezi și mănânci pâinea albă nu te mai aud lângă ei, nu-ți percep nici absența, și e bine așa, ești un bob de piper pe care-l poate da oricine la o parte, pe marginea ochilor, a limbii, să nu îi mai usture niciun adevăr
treptele către mare nu erau decât un pretext, pregătirea pentru o altă plecare mult mai vâscoasă, mai lentă, știai că nu îl vei revedea în haosul ăsta, nu avea cum ieși din el, poate nu ar fi trebuit nici să te apropii, presimțirile, apele întunecate ar fi fost semnul să rămâi în locul tău, închisă
dar cum să renunți și cum să nu te arunci în nisipuri, să te lași izbită ore în șir de rafale puternice, de voaluri lungi de praf, de hârtiile ridicate prin curenții reci
cum să renunți să-l mai privești o singură dată în ochi, să înțelegi unde este sensul tău pe retina lui sau dincolo de ea, în tufișul de ciulini
în pustietatea plăjii nici țipenie, niciun om să ți se alăture, măcar un câine sur, e ziua când dispar toate umbrele, toate vietățile, numai pescărușii rămân, te însoțesc, îți aduc strigătul înapoi, căldura, amplitudinea inimii
singurul om pentru care ai scrie o carte și-a pierdut dintr-o dată lumina sau poate a reușit să treacă dincolo de ea, dincolo de ceea ce ochiul vede, mintea inventează, numește
între mărăcini se aud bătăile inimii, tot mai alerte, tot mai grave, gheara unui pescăruș probabil, înfiptă zdravăn în miocard, simțul vag al înălțării fără întoarcere, dar e vital să mai stai o vreme, să scrii, să mai treci prin fiecare retină cel puțin o dată
044.093
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ela Victoria Luca
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 387
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 10
- Actualizat
Cum sa citezi
Ela Victoria Luca. “ochii nu pot culege ciulini, nici vietăți pierdute.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ela-victoria-luca/poezie/1799797/ochii-nu-pot-culege-ciulini-nici-vietati-pierduteComentarii (4)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
ELnu se poate merge pe un drum dacă nu te desprinzi de un altul, nu poți cuprinde lucruri/oameni/întâmplări noi, dacă nu \"faci doliul\" după ceva ce nu mai este cu adevărat, le mai porți cumva în suflet, în furtună, dar ele tot duse sunt, și tu mergi, trebuie să mergi mai departe, înconjurat de \"pescăruși\", de călăuze.
mulțumesc,
ela
mulțumesc,
ela
0
EȘe foarte dureros sa stringi ciulinii in pumni, mie mi s-a intimplat maximum sa calc pe ei, sau sa-mi sparga rotile la bicicleta. e totusi mai dureros de atit sa pierzi pe cineva drag.
ești un bob de piper pe care-l poate da oricine la o parte, pe marginea ochilor, a limbii, să nu îi mai usture niciun adevăr
asta e tare. nu mai zic ca ieri ma comandat o placinta cu cartofi, iar in meniu nu se indica ca are exes de piper. si era faramitat in toata placinta, nu il puteai da la o parte. asa e si cu adevarul incontestabil, cind ti se zice verde in ochi, fara de ocoliri. stiu cum e. dar e mai simplu sa il gasesti intreg, sa il scoti la marginea farfuriei.
sa mai scrii, da, ca iti iese bine, sa scrii asa. a mers ca o ciocolata amaruie la ceaiul pe care terminindu-l, fug la scoala. buna ziua de fapt, si o zi buna totodata, ca la mine a inceput cam prost.
ec
ești un bob de piper pe care-l poate da oricine la o parte, pe marginea ochilor, a limbii, să nu îi mai usture niciun adevăr
asta e tare. nu mai zic ca ieri ma comandat o placinta cu cartofi, iar in meniu nu se indica ca are exes de piper. si era faramitat in toata placinta, nu il puteai da la o parte. asa e si cu adevarul incontestabil, cind ti se zice verde in ochi, fara de ocoliri. stiu cum e. dar e mai simplu sa il gasesti intreg, sa il scoti la marginea farfuriei.
sa mai scrii, da, ca iti iese bine, sa scrii asa. a mers ca o ciocolata amaruie la ceaiul pe care terminindu-l, fug la scoala. buna ziua de fapt, si o zi buna totodata, ca la mine a inceput cam prost.
ec
0
ELdespre adevăruri, dacă se pot spune, dacă nu le lași în tine, le arunci în vânt, le îngropi printre ciulini și îți urmezi calea, așa, cu mâinile libere. mulțumesc,
ela
ela
0
întotdeauna pleci când simți că nu îți mai este locul acolo, sau timpul, nici măcar cei lângă care te așezi și mănânci pâinea albă nu te mai aud lângă ei, nu-ți percep nici absența, și e bine așa, ești un bob de piper pe care-l poate da oricine la o parte, pe marginea ochilor, a limbii, să nu îi mai usture niciun adevăr
si
singurul om pentru care ai scrie o carte și-a pierdut dintr-o dată lumina sau poate a reușit să treacă dincolo de ea
si multa renuntare iscusit tradusa in cuvinte. si in somboluri, pescarusii isi gasesc cel mai bun loc posibil in poemul tau, Ela Victoria Luca. langa tine