anotimpul morții

E ca si cum ai respira din nopti miezul anotimpului umbros, un miez de nuca neagra care poarta pe coaja sensul unei disparitii sustinute in coloana vertebrala a timpului. Uitarea, aceasta ispita a memoriei inchisa in vidul fisurilor de suflet, face trecerea spre acea constientizare a spiritului menita sa desavarseasca cele mai ascunse taine. Zborul e la tine viu, mereu viu, chiar daca cerul capata in fundal culori vinetii, de neintoarcere, de moarte. Pleoapele o spun. Pleoapele suporta jocul de lumini si aure. Neindurarea sta doar in mistuirea finala, in ultima taietura a urmelor, unde nevazutul se impleteste in fire de lut. Un alt trup se va naste, un nou eu trecut prin patimile ceresti. Scriind, iubind si creandu-si din nou structura orice farama care palpaie in cosmos va sti de unde sa reia calatoria prin viata si moarte, vibrand pana la ultimul atom, distrugand si remodeland o Phoenix a cuvintelor. Visul dinaintea primului plans nu se uita niciodata, asa cum nici inorogul hoinar nu isi va uita albul. Dumnezeu vorbeste prin el.
Stiu cum treci prin aceste spirale de traire, prin aceste alunecari de anotimp, de aceea tablourile vin intr-un moment bine stabilit pentru a-l reda cititorului. Succesiv si ireversibil.
Las semn de lumina, Ela, pentru reincercarile ce vor sa vina.