Nisipuri neîncastelabile

E anul în care am avut poezia cu mine în fiecare zi. E anul de scrieri. Și azi am mers pe vârfuri în urma lor, de teamă să nu le aud strigătul, să nu vină toate de-a valma, să nu mă cuprindă în vertij.

Re-încercam întâmplarea din iarna trecută. Și a fost prea mult. Nu din durere, cu ea deja stau de vorbă, uneori ne mișcăm una prin alta, într-o lejeritate a dansului improvizat.

Azi am exersat căderea. Din fiecare cuvânt, pentru a simți unde aș ajunge, ce aș atinge. Nici măcar în tăcere nu m-am lăsat, avea brațele de mătase. Azi am ales aerul. Și am chemat pe nume fiecare închipuire, fiecare ochi, fiecare gest. Incantație necesară.

Nici măcar de oglinzi nu m-am atins. Pereții se prăbușeau înainte de a păși spre ei. Din cuvinte a rămas doar nisipul neîncastelabil. Cu el mă jucam, inocentă aproape, în celălalt decembrie. Și scriam numai cu scoici. Eram întrucâtva singură și incognito.

În fiecare rostogolire a zilelor, mi s-au alăturat alți și alți camarazi la jocul de litere. Puțini au rămas. Și aleși. Cred că nu oricine poate trăi lângă cineva atât de ne-modelabil și, în același timp, prea-mișcător cum este nisiparul. Paradoxul paradoxului.

Acum mă îndrept din decembrie spre alt decembrie. În castel sunt încă multe cărți de citit. Și atât de multe priviri.