Mă rătăceam, când deodată...

Prin labirintul de carne al zilei, țineam mâna dreaptă în contact permanent cu zidul uman ce mă ferea de zbor și înaintam sperând să te văd la ieșire. Mai bine m-ai urî, îți auzeam vocea de după zidul piticilor din deal, ce-l detestă pe Dedal, negăsind încotro. Mi-am amintit de povestea în care odată, o femeie beată s-a dezbrăcat până la suflet, ca să fie imortalizată. Sculptorul i-a pus în brațe o damigeană și a dat dezechilibrului său sensul de zbor. Tu însă nu ești beată, nici măcar adormită. Ești doar o prelungire în ficțiune a icoanei bunicilor, și mă adâncesc prin labirintul tău epidermic, din care cineva vigilent a tăiat toate firele roșii. Mai bine m-ai urî, îmi repeți, chiar înainte să aflăm de ce între mâna mea și a ta rămâne erect zidul de carne.