Cioburi de zei

Dintre vertebrele dislocate de ghiulele turcești și grenade venețiene,

cu arcada zdrelită,

sosește un bătrîn apatrid, cu umblet de egretă, să ne vindece.

Cu forța celui care urăște jertfirile și ofrandele închinate zădărniciei

ne așează ruga din scrum de tămîie

în glasul unui buzukist

nu între stelele reci.

Pe străzi înguste văd tînguiri și sînge

pentru zeii plecați din orașul de sus

pe la rudele de la țară ori refugiați

prin insule de marmură cu măslini

în formă de gheară.

Mă strigi cu inflexiuni sibiline,

învăluit în pînza rubiniu-azurie a valurilor

de la amiază;

privește cum inspiră Meduza nisip printr-o fantă bordeaux și-l scuipă din ruptul clepsidrei pe plajă!

Am certitudini amare pentru că roadele cunoașterii binelui nu sunt de fapt dulci, ci poate doar rădăcinile;

culegem dintre resturile acestei civilizații unice cioburi de suflet și zei, dar ele ar trebui predate la un muzeu.

Acum, în agora din Sintagma văd cum respirația ta, odiseeană prin culoare și distorsiuni

poate inhala prezentul

cu temeri cu tot.

O împarți celor ce plîng și văduvelor, o sprijini în urcuș de un vreun trunchi de bărbat nedoborît, aflat doar la odihnă,

și nu mă mai mir că lumina supraviețuiește

atîtor luminați

doar ca stare de spirit.

Ascultă, iubito,

în această de pe urmă noapte,

sunt dulci portocalii Atenei.