Uf...

Și crezi că uit vreo clipă că m-ai uitat? Sau poate crezi că mi-e ușor să știu că mi-a cam ajuns trenul in gară? Fără întârziere a ajuns, n-ar mai fi ajuns, trebuie sa urc, Natalia, nu e pe vrute, dacă nu urc ce fac? Am tichet cu loc rezervat, e musai să urc, ce să mai aștept, dacă nu mai pot urca în altul și rămân pe peron alături de necunoscuții ăștia tineri și plini de viață? Și ei nici nu coboară, ca mine, la capăt, de ce-ar coborî? Așa că, voi urca chiar dacă nu voiam asta, drumul ăsta nu era planificat. Nici nu te mai întreb despre tine, brusc am devenit cea mai importantă persoană de care am nevoie, de care nu vreau să mă despart. Vei zice, ca și ceilalți, că sunt egoist. Da, sunt, recunosc. Abia îmi admit imaginea când trec prin fața oglinzii, cum să fie altfel cu alții? Știi cum e să fie primăvară, să dea colțul ierbii, să răsară culori dintre frunzele umede de prin păduri, să-ți înfigă un soare, încă neputincios, raze în creștetul capului? Știi, nu? Dar știi cum e să nu simți, să nu vezi nimic din toate astea din cauza ceții care ți-a arestat toate gândurile? Oamenii care râd zgomotos, cocoșii care cântă în zori, luna plină care pare că vrea să ți așeze în farfurie, aburindă, pregătită de o logodnă cu niscaiva brânză cu smântână, crengile copacilor nervoși de atâta dezinteres manifestat de verdele frunzelor... toate astea pot durea și pot dura și nu știu dacă ai habar cum te poate înfuria să realizezi că nici luna, nici cocoșii, nici crengile, nici măcar oamenii, n-au nicio vină; ai vrea să dai vina pe cineva, pe orice, pe oricine, pe altcineva și nu ai pe cine, rămâi doar tu, ești singur, vina e deja repartizată, niciun avocat nu se leagă la cap cu un caz dinainte pierdut, niciun fir de iarbă nu crește în pământ, nicio amnistie nu te privește, nu e pentru tine, nicio mâncare nu mai are gust, nicio manea nu-ți mai pare oribilă, niciun zâmbet cald și sincer, nicio gară de încredere. Habar n-ai și crede-mă: e bine că nu ai habar. Fii inconștientă, naivă, imună la ceață, la realitate, Natalia! Ieri am ieșit în oraș, silit, se terminase apa plată, dar și paracetamolul (combinația perfectă, la fel cum merg împreună sarmalele și smântâna, felia de pâine prăjită și cea de somon, mingea de golf și gaura), am părăsit liniștea din spatele casei și mi-am târât picioarele spre magazine; zgomotul oribil al șoselei violate non-stop de zecile de camioane și de mașini bengoase conduse sălbatic, ostentativ, mirosul greu de combustibil ars, fețele buhăite ale șoferilor de autobuze, maidanezii făcând slalomuri sinucigașe pe carosabil, mi-au venit de hac, simțeam cum mă scurg, m-am oprit trei secunde să îmi revin, să nu amețesc, să nu cad. Din față, pe trotuar, destul de departe, dar nu foarte, circula alergând ușor spre mine un tânăr, să fi avut treizeci de ani și ceva, poate patru, cinci, care mi-a văzut starea, slăbiciunea și care, ajungând lângă mine, m-a întrebat dacă sunt bine și dacă mă poate ajuta cumva. Nu i-am răspuns, Natalia, n-am fost în stare, eram prea șocat, uimit e puțin spus, de ieri nu mai pot nici vorbi, de aia îți scriu, sunt mut încă, sper că nu definitiv, atât îmi mai rămăsese, să dau din clanță, acum nici asta nu-mi iese. Ți-o fi greu să crezi, mincinos cum mă știi, dar chiar m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva iar consternarea mea nu a fost fatală din cauza întâlnirii unuia care s-a oprit din vâltoarea de zi cu zi, arătând un semn de compasiune, de grijă, un semn de umanitate. Nu, ieșit din comun, straniu, înfricoșător chiar, ce mi-a luat, la propriu, piuitul, a fost că, spre deosebire de el care doar s-a oprit să întrebe de sănătate un necunoscut, eu l-am recunoscut, îl știam, îl știam bine, bine de tot îl știam, Natalia, îl cam uitasem cu trecerea anilor, nu-l mai văzusem de mult, nu mai știam de el mare lucru, doar, din când în când, niște amintiri, din ce în ce mai palide, mai distorsionate, se cățărau uneori pe colțuri de creier, întâlnirea asta a redeschis sinapse, amintirile s-au îmbăiat sub o cascadă cu apă rece ca gheața și au ieșit la mal curățate de orice, mai ales de cenușa rămasă în urma arderii atâtor ani, anii dintre noi, dintre el de acum și eu de atunci. Uf, Natalia, cum să nu rămân mut?