Antirugă.

Doamne, dacă te strig azi, nu înseamnă deloc că mă dezic de necredința mea. Știu că nu exiști, deși pare că mă adresez ție. Hai, fii bun! Fii bun și presupune, două minute, de dragul unui raționament acceptabil, că sunt important pentru tine, măcar pentru ideea că aș putea reuși să admit că, fiind eu, tu ești. Presupune. Așa precum pre mine mă chinuie, de mult, presupunerea că, în prostia mea, în ignoranța mea, în crasa mea incapacitate de a vedea altfel, sunt sclavul perpetuu al lui "cred că sunt convins că nu cred". Acceptă, de frumusețea jocului meu pe marginea prăpastiei că, important fiind, am dreptul de a ridica privirea, a-mi drege vocea, de a murmura, de a atinge, chiar și doar capătul mantiei care-ți înfășoară absența. Vezi? Nu e greu. Nu merită să te înfurii: nu fac, nu gândesc, nu mă comport altfel decât în ultimele zeci de ani, nu sunt mai rău, mai dobitoc, mai trist ori mai "plecat cu sorcova". Sunt tot eu. Același. Același cârtitor. Același nesimțitor. Același blasfemiator. Paradoxal, mai puțin fricos. Da, recunosc: cu ceva timp în urmă mi-era, oarecum, "destul de", frică de posibilitatea ca tu chiar să fii, de pedepsele tale, alea de care sunt pline filele cărții, cartea aia groasă din care, la fel cum am pățit cu toate celelalte altfel de cărți, n-am înțeles niciodată mai nimic. Și, conform tiparelor, ar fi trebuit ca, odată cu apropierea de linia de finish, teama să se fi amplificat. Dar nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă. Cu reală dorință am așteptat, tot timpul care a trecut de la primul țipăt până acum, să te găsesc. Răzbunător, blând, fioros, bun, frumos, urât, drept, fățarnic, puternic, slab, supărat, mândru, umil, oricum, numai să te fi găsit. Dar în fiecare secundă știam. Înțelegi? Realmente dramatic: să știi cu siguranță că "tărâmul de nicăieri" e doar o plăsmuire a imaginației și, totuși, să nu încetezi, o clipă, să-l cauți. Dacă te strig, nu o fac pentru mine, eu (repet) știu că e în zadar, că e doar urlet în pustiu. Și nici nu am mare lucru să-ți spun. Să-ți cer? Ceva pentru mine? Nu. Nimic. Te strig pentru oamenii care sunt prizonierii tăi, prizonierii iubirilor lor pentru tine, prizonierii fricilor lor de tine. Slăbește-le un pic, doar un pic, lanțurile. Doar cât să se dezmorțească, să-și miște mâinile, picioarele, să-și trosnească nițel încheieturile, gândurile. Fii bun, fă asta și promit să nu te mai bat la cap nicicând. Nu te rog. Îți poruncesc. Fii! "Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Doamne!"