Ecaterina Ștefan

scrisul tău crește vizibil. aici mă opresc/te citesc cu încîntare și admirație, cu toate că imaginile nu sunt foarte concrete și este nevoie de o recitire (sau mai multe) pentru a înțelege mesajul. potrivită prezența puștiului sau doar acea adresare necesară cît să dea o pauză de relaxare cititorului în toată țesătura metaforizată a acestei poezii. după \"parcă aud\" ar trebui să fie două puncte, în rest, cursivitate, densitate a sugestiei de invidiat.

cred că aici faci aluzie la mai mult decît o simplă pasăre care nu poate zbura. este forța interioară a omului, speranța care îți ridică moralul întotdeauna. cu ea trăim orisupraviețuim în viața asta arhiplină cu stînci solide/ziduri de nepătruns/baraje. drăguță simplitatea asta comprimată cu aer meditativ.

Carmen, tu chiar scrii poezie, înfășurată în imagini sensibile, axate pe starea interioară definită ca un punct de echilibru între momente/impresii/repere trecătoare. mereu concetrat, mereu echilibrat, asumat. ca să întregești/rotunjești ideea și să fie mai compact, ca să nu zic ambalat ermetic, ai putea uni anumite strofe ce coincid or\' sunt potrivite ca să curgă una dintr-alta/inferențe. spre exemplu prima cu a cincea. dar îmi place tot timpul modul tău de exprimare, indiferent dacă-i despre dragoste sau altceva.

am remarcat și eu un altfel aici. un altfel mai sensibilizat, mai delicat, mai incisiv. de la transcedearea într-o altă dimensiune și pînă la tendința spre materializare se simte răsucirea emoțiilor, vibrația lor, dezghețarea treptară, ca și cum orice celulă/obiect/cuvînt ar prinde viață înăuntru. exteriorizarea se face mut, ca o șoaptă. drumul prin care cuvintele șiroiesc e prelucrat/sculptat cu scalpelul, de aici și curgerea firească. în final, pentru menținerea echilibrului, dezghețarea totală, respirația necesară prin celălalt, ca o deschidere.

după cum am mai spus, prima parte era un pic separată ca sens de final și am remarcat chestia asta înainte să o spună Cristi. cu tine am discutat mai mult pa baza ideei de acolo. mulțam de revenire. crăciun fericit!

da, în apropierea sărbătorilor, toți se adună pe la casele lor cu liniște sufletească și căldură. eu zic că aici ai construit o poezie din simboluri. ceva copilărie, zăpadă, aer nonpasager, trenulețul care adună oamenii dragi aproape și destinația finală firește, acolo unde ne simțim bine împreună.

sărbători frumoase Dana!

nici acum nu-mi trece încă prin minte cine ar putea fi \"el\", însă a creat o atmosferă potrivită rugăciunii ce avea să se nască după. aș spune că despre dumnezeu zici dacă n-ar fi versul în care își lasă-n pămînt mînia, triumful, necugetarea, și ideea insistentă că nu ascultă pe nimeni. versul de aici nu camuflează nimic dar are puterea de a reda starea dincolo de aparențe. pare a fi o confesiune sinceră, prezentă mai ales în partea a doua, axată în jurul propriului suflet. remarc finețea disocierii morale și indescriptibilul configurației (în raportarea conținutului la titlu), spiritul nevinovat (în special spre final), capacitatea expresiei de a atinge sufletul (ca întreg).

proiectat pe linia eului interior remarc un lanț de trăiri. durere/neputință/speranță. ceva între conceptul clipei eterne și frîntura de sub impactul senzațiilor. undeva, o pauză necesară de respirație însă cred că fragmentările sunt făcute pe alocuri prea ex abrupto. și cred că s-ar putea comprima exprimarea. nu știu cum dorințele pot să ucidă. în ansamblu, ideea e susținută prin temperarea ritmului/atmosferei.

sunt și eu pro esență, compactitate, ludic dar aici e un joc. cred c-ar trebui să revin la seriozitate. poezii cuprinse în 3 rînduri de genul: obiect concret + patetism adolescentin + ambalaj ireciclabil - nu intră în stilul meu.
am lăsat așa fiindcă restul era diluat și nițel separat ca sens. mulțumesc.

menționez că am lăsat aici doar finalul. în fine.

îmi pare rău. sper să-mi găsesc echilibrul în cît mai scurt timp și să scriu poezie în întregime. mulțumesc.

Ligia, finalul îmi veni ex promto la tapare. nu știu de ce așa.

Mihai, dacă-i citi alte texte de-ale mele ai vedea că nu mă definește stilu\' despre care spui. aici un experiment doar, dacă poți să-l poezie, deja e bine.

Alin, simt uneori necesitatea de adrenalină și orice direcție disponibilă viitorului mi se pare monotonă. poate-i doar ceva specific vîrstei care o să dispară peste vreo 10 ani deși eu nu prea cred. iubirea-i ceva indispensabil în viață, mai ales cea adevărată.

vă mulțumesc tare că-ți trecură pe-aici.

cîtă dezinvoltură, cît potențial, cîtă libertate. real plăcut am citit aici în astă seară. am reținut trăirile arse pe jumătate, furia aia cu matematicile și sufletul împărțit în plămîni, care face echilibrul, un fel de karma. sunt multe multe idei aici care se merită remarcate. reușit redată lejeritatea dinspre sine. nu știu dacă ultimul cuvînt din următoarea expresia ai vrut să sune anume așa: \"dar eu n-am să lipsesc atît de mut\". fain.

Luminița, te-am citit suficient de mult, cît să-mi fac o impresie despre opera ta - sinklino spre spectrul ideatic mozaical al întregului, polivalența acestuia, fluidul lirismului, substanța vie care volens-nolens este nuanțată vertical și orizontal prin stări definite. privite în ansamblu se păstrează coloana ideatică, ideile frumoase/luminoase aș zice care într-un fel anume constituie și unitatea de sine sufletească. în scrierea stilistică și ludică, lirică și chiar clasică văd autenticitatea accepției artistice și respirația interioară, ca logos al omului. cu toate astea, orizontul larg metaforizat, nu zic forțat și nici pretențios, pur și simplu mai incisiv poate or imaginile dense constituie un baraj pentru mine, ca cititor. se pot descifra, firește, doar prin atentă lecturare și percepere dincolo de aparențe.
în poeziile cotingente de mai sus remarc transcederea foarte fină, pastelată chiar, a imaginilor pictate în culorile sufletului. place oxidarea formelor/nuanțelor care duc la o metamorfoză inconștientă (de parcă ai arăta cum faci treptat amestecul de culori, pînă a le întinde pe pînză), lucarna inimii din sărutul infra roșu, originalitatea nebuniei voite/ silinței absurde, parafrazarea ceea deci, și reticența finalului.

propun să lași doar \"sub pom de crăciun\", \"ochii de copil\" ca să păstrezi formatul de haiku. de altfel, e un univers liric dens aici plus prospețimea expresiei, sensibilitatea, spiritul specific al sărbătorilor.

omul viu înconjurat de materia moartă. stări și reflexții potrivite de ecourile sufletești. se evocă un spațiu obscur care străbate ființa. modalitatea de limpezire a suprafeței nu-i decît viața dinăuntru, indiferent de nuanțele gravității, anamneza ei fiind incurabilă. homeopatia silogismelor ori a versului doar e cea mai eficientă metodă de a menține imperfecțiunea expresiei, atît de caligrafică. vocea marină ca o tăietura bruscă în ghiață nu face sensibilitatea rănită sau beatitudinea eului. nici măcar la mijloc. poate-i epicentrul crestat al personalității, adînc imprimat în tot ce cuprinde moartea. dar nici măcar asta. un singur d poate ascunde absența absurdă, imposibilă sau reticența. un d aparent înrădăcinat în protestul difuz al paradoxurilor, elementul lipsă din acel puzzle ori mozaic, în plan moral. nu modus vivendi. doar un joc dramatic în care autenticitatea este o relație strînsă între real și imaginar, sub opacitatea subconștientul liric.

mă surprinde emoția și lirismul intrinsec al \"tabloului\" conturat aici în nuanțe reci. sensibilitate poetică neobișnuită sau doar o modalitate lirică de a trăi. între inteligibil și inefabil rămîn doar vagi ecouri/unde diferențiate ca tonalitate care însă întregesc. o reconstruire/rescriere/recompunere a sinelui din aceleași elemente/simboluri - un fel de imagine care dintr-o parte și alta se vede mereu altfel, sau doar contrastul interior/exterior. eul pare a fi conștient de tensiunile lăuntrice cu rezonanță afectivă, trecînd, apoi printr-un amestec ciudat de candoare aurie în aer și poteca albastră rămasă în urmă. nimic anormal, și totuși primul impact aduce acea senzație ciudată cu grimasă nedistimulată, scrîșnind din dinți sufletul se despică cînd \"mușc stroboscopic din mere crude/ inima îmi rămâne în urmă\". da, sunt simboluri și interferențe așezate ascendent însă nu cu intenție de a bulversa coerența discursului. mi-a rămas doar o uimire estetică într-un imaginar senzorial, febril, omogen.

poezia asta adună revolta, traumele, eroziunea interioară. impresia de forță oarbă ieșită din matcă, de zbatere și agitare insuportabilă. atmosfera stranie sub presiunea adevăratelor trăiri, amintiri poate, capătă un spirit reflexiv care-i dau consitență lirică unei vieți trăite în diapazonul pierderilor - atemporalitate, tristețe resemnată, dar și luciditate. rînduri sfîșiate, cuvinte care stau la pradă, vechemență c(ă)utată. granița dintre melancolie și nerv pare extrem de fluidă, cu toate formele fixe ale discursului care au trecut prin filtrul simțirii. gîndul curge de la întreg spre parte, de la impresie la expresie. nu atît insurecțională cît personală, starea pare a fi efervescentă chiar și-n tonalitate joasă, aproape de șoaptă. o contropitoare tristețe, deprimantă, arheu al limitelor umane, fără inhibiții, care evită rigoarea și inexpresivitatea funciară a conceptului.

am mai cizelat strofa a doua. era într-adevăr o imgine cam forțată acolo. mulțumesc.

Teo, cred că anume lucrurile mici și plăcute ne ajută să supraviețuim. să simțim viața în fiecare inspirație, în fiecare ceașcă de ceai, în fiecare vers...

Tudor, nu mă plîng. fericită sunt foarte, mai ales în preajma sfintelor sărbători. despre yoga, numai de bine. o practic și eu în timpul liber :))

Luminița, am rectificat expresia citată, apreciez orice sfat. mă voi strădui în viitor să evit acele formulări. într-una din zile o să trec peste textele mele și o să mai șlefuiesc pe alocuri. aprecierea ta mă onorează.

vă mulțumesc prieteni, să aveți sărbători frumoase în suflet.