Ecaterina Ștefan

A fost o personală, a fost proză și iată că din pădure am ales fulgul lui yannelis. Varianta finală e poezie, să nu o așteptați și pe la eseu sau în altă parte :))

Nu renunț nici la ritualul de a răspunde fiecăruia în parte.

Ioan, tu ai simțit bine durerea din scîrțîitul zăpezii. Da, pasul încălțat și fulgul dezgolit. Mă simt onorată că ai văzut însumarea, asumarea și mai ales \"poeta\" din mine.

Pașa, trecerile tale ca de obicei sunt obiective și mă bucur că este cineva care îmi atenționează și punctele slabe. \"Interferențele\" astea rămîn cumva în subconștient la citire. Cît despre lirism, chiar nu pot face nimic cu mine. Aceleași mulțumiri pentru \"poetă\".

Carmen, da, acea imagine îmi place și mie mai mult. În varianta \"proză\" era descrisă mai amănunțit.

Vă mulțumesc.

Laura, ai multe simboluri aici, sensuri ascunse, tristețe, credință, speranță, încredere... Despre întreg și calitatea poeziei, numai de bine. E scris cu acuratețe și ai imagini sensibile. Meșterul Manole își așteaptă jertfa după \"zid\". Păstrarea amintirii. Ideea că fiecare clipă trebuie trăită cu bucurie și conceptul că moartea limpezește cumva valoarea vieții, ne învață să o prețuim. Cît despre titlu, o frază apropiată, poate cu alte trimiteri în sensuri însă dacă mi-ar amintit-o acum înseamnă că este totuși ceva la mijloc. Sună așa \"putem pierde inelele, însă degetele rămîn întregi\" parafrazînd. E mai mult despre avere acolo. La poezia asta am mai vrut să zic că era mai bine \"doliu\" nearticulat ținînd cont de expresia precedentă și, nu știu sigur, dar cred că e \"lămurile\", fără \"a\" în față. Multă inspirație să ai și sărbători fericite.

Teodor, o să îndrăznesc să spun că e unul dintre cele mai faine texte din cîte am citit la tine în pagină pînă acum. Ce mi-a plăcut este scenografia interioară și faptul că lași spațiu mai larg imaginilor, mai multă libertate, sinceritate. Ce încă mai e de prelucrat cred că liantul, atenție la transcedere. Să te strădui doar să fie cît mai fluidă. Spre exemplu eu aș fi scris astfel \"să privesc cum timpul se scurge prin ani...\", adică cît mai puține rupturi, nu e musai să schimbi, doar să ții cont în viitor. Îmi place cum te implici, cum intri în atmosferă și cred, cred, cele mai reușit imagini îți reușesc de la sine, fără să vrei. Mult succes mai departe, eu te citesc, știi doar.

Pașa, nu pot să-ți zic nimic altceva decît \"bine ai revenit la poezie\". Dar voi spune totuși ce am vrut, dacă tot m-am oprit. În al doilea vers mai lipsește o silabă pentru păstrarea ritmului. Nu face însă nici cît un punctișor, pe lîngă frumusețea versurilor, stridența dată. La răscrucea dintre \"nu\" și \"da\", cum mi- spus un bun prieten, stă dăruirea, care face împăcarea lor. În strofa de mijloc văd îndemnul de a scrie pur și simplu, de la sine, fără țeluri sau fauri în gînd. Nu este bine precizat/concretizat golul de aici, însă, presupun că se află chiar între da și nu. Îmi place finalul, anume cum ai făcut contrastul dintre esența morții și a vieții atribuind cărții însușirea vie a existenței, sinklino spre rădăcini, acolo unde încolțește gîndul.

Se pare că noaptea asta magică a făcut orbul să vadă. Am fost oarbă și eu dar în dimineața asta Moș Nicolae mi-a luminat universul. Mă alătur tăcerii muntelui, mă alătur sufletului tău, mă alătur bucuriei tale. Dacă nu intri tu, nu intru nici eu în casă. Alergăm toată noaptea și dimineața pe plajă căutînd pietre și scoici după cu urmele roșii din zăpadă.

în această poezie te-ai întrebat același lucru ce mă frămîntă și pe mine adesea. dar nu asupra mesajului vroiam să mă opresc aici. ci asupra tehnicii de exprimare, mai perfecționate, mai bună. simplifici din ce în ce mai mult și asta îmi place. e parcă mai închegat. mai rotonjit. mai întreg. evoluezi treptat. da, imaginile sunt plastice și ideile concentrate. să-ți fie nu doar ziua. ci și anul bun.

o poezie elegantă. mă tot gîndesc la universul pe care-l trăim în timpul operei. negarea ca o formă de protest și nonsensul - piedică. pentru că de cele mai multe ori nu înțelegem, dar simțim/interpretăm/auzim într-un fel anume, cred diferit pentru fiecare în parte. exact ca și unicitatea caracteristică tuturor diferit, deteminînd astfel personalitatea. descriptivul frumos și bine dozat aici, în legăturile strînse dntre întîmplări. răscolirea prin amintiri, pipăirea pereților realității, atît de cunoscuți, aspectul ei butaforic în contrast cu viul din tine. dedublarea personalității în jocul actorului de-a viața. scena dublă, una dintre care este cea care crează planul personal interiorizat. da, penultima strofă e prelucrată cu nerv. doar în ultima se mai liniștesc toate, se așterne praful după agitația anterioară și obiecele își găsesc locurile lor firești. încă impresiile stau agățate de suflet, prin acei lilieci. versul final ascunde un paradox.
și revezi mottoul, ai inversat două litere într-un \"umăr\".

mulțumesc de prezență și \"corectură\". le-am rectificat pe toate. desprind ultimul vers și pentru tine.

paranteză închisă după \"atunci\" în răspunsul pentru Ioana
și
în răspunsul pentru Pașa \"procente\", deși am făcut iarăși hehe acolo.

cu scuze de grabă, că mă așteaptă fericirea după ușă.

la mulți ani și să fiți frumoși, fericiți, buni...
bla bla bla

Maria, cel puțin din inerție a ceea ce sunt, a ceea ce ești, va exista permanent tendința de rostogolire mai departe. din ce în ce mai simplu.

Marius, cred că exagerezi cu \"definirile\". sunt doar un pion pe tabla de șah.

Pașa, tu ca întotdeauna mă faci să zîmbesc. da, concentrare este, nu omega propcente. da, vei trăi poezia pînă la capăt. \"nespecialistule\"! :))

Ioana, pueril se vrea finalul și nu pot face nimic în acest sens însă am neutralizat cu alb și dizolvant \"piersica necoaptă\". zîmbet. (și dacă tot te-ai oprit aici, vreau să-mi cer scuze pentru. sper că ai uitat pentru ce sau nu ai dat importanță atunci. mă bucur că ai remarcat \"schimbare\" în contur.

Yannelis, ce m-aș face eu fără tine. am scos finalul și lipsea rotundul rostogolirii. am revenit și acum stau în picioare în ascultarea și cîntarea lui Igitur.

semper sunt in flores

aprecieri deosebite celor care au trăit poezia pînă la capăt citind aici.

an cît mai rotund și cît mai aproape de fire
cu multe reuște în creație doresc tuturor

vă mulțumesc.

îmi place schimbarea registrului. o trecere pastelată prin sărbători cu tot ce te definește. senzația că îngheață ceața în aer și adunarea oricăror griji în sferă/zaruri lăsîndu-le la voia întîmplării, fugind acolo unde sufletul se simte în largul său. nu că sfera și hazardul nu ți-ar da libertate, ba din contra. doar nevoia de evadare în răsărit. jocul cu mărgele. dezorientare/debusolare ce aduce drumul unic. pentru că totul este posibil (o credință interioară care m-a ajutat să trec peste multe, să sparg limite). aruncarea de la farul genovez vine ca un zbor, un avînt împletit în gînduri, speranțe, scenarii... aceeași scară interioară, aceeași sobă în jurul căreia ne adunăm cu prietenie să te ascultăm. continuitatea actelor, spațiu mereu dechis celor care vor să vadă. și desigur \"t\"-ul ce nu mărginește cuvîntul \"infinit\".

acest text vine ca o confesiune, descărcare a sufletului. \"scrierea departe de oameni\" mă duce cu gîndul la nuanța mai personală a întregului. cîteodată depărtarea condiționează apropierea. adunarea/strîngerea/purtarea suferințelor străine în suflet și cîteodată suprasaturarea lui cu greutăți. desprindere de sine. învățătura că singuri ne construim viața/destinul/comfortul. cumva greutatea, neobișnuința de a cere ceva, de a veni cu o rugăminte. adică realizarea cît este de important să te bazezi pe ceea ce ești. inutilitatea/zădărnicia liniștii. alimentarea cu tihnă din absența ei sau doar o trecere prin reflexii. nu consistența. iluzia prezenței. din momentul în care începi să descrii întunericul umbrei, viteza pulsului, singurătatea aparentă, vad accelerarea tempoului/ritmului, cursivitate pătrunzătoare și mult suflet, multă emoție transmisă în cuvinte. crește și se păstrează tensiunea la mijloc. acceptare. da, acceptarea vieții în acceiași măsură ca și acceptarea morții. puterea de a rezista oricăror timpuri și greutăți sau orice ar urma. oricît de grav nu ar fi. dincolo de pierderi, suferințe, absurdități ai învățat a păstra esența/verticalitatea/eul. spre final, gradație inversă timurilor. reducere pînă la acea unică primă celulă în pîntecul mamei. amintirea vie rămîne imprimată adînc în tot ce ești.

cred, fiecare dintre noi are un timp al să. cu toate că dintr-un unghi anume s-ar părea că-i unul comun pentru toți. îi dăm sens însă, îi dăm rezonanță și relief prin scriere/rescriere, respirație a substraturilor, pînă și prin tăcere. luminare interioară văd, echilibru, magmă. tensiunea trăirilor determinate de obiectul/trăirea/starea invizibilă din ceea ce nu poate fi atins decît cu gîndul, implicit cuvîntul. focul deci. mai avid de cunoaștere de astă dată. o trecere aproape neobservabilă prin straturile vieții înspre moarte. am remarcat trecerea etapizată prin aer-apă-foc-pămînt, pînă la ultima treaptă. finalul îl văd foarte reușit. parcă a topit ceva în mine.
fiindcă știu că-ți plac trecerile obiective, o să îți dau o sugestie doar. încearcă să mai simplifici, să scazi densitatea imaginilor. forțarea orizontului metaforic nu adîncește complexitatea sensului ci vine ca un baraj. oricum e frumos ce scrii. an frumos și împlinit îți urez.

un fel de automatizare a vieții or lucruri devenite obișnuință, bioritm, program. adică zilnic toate curg în mod firesc. ordine redusă la nivel interior. de parcă fiecare obiect și-ar avea locul lui. fiecare suflet ce trece prin tine. stăinii te consumă cîte puțin. cred pentru comfortul propriu. aici îmi trece prin minte o diversitate de idei. momente în care ne descărcăm pe alții inconștient. poate. place mecanizarea. cum că și în momentele în care ai nevoie de o pauză de respirație, de intimitate, de refugiu în sine fără obligații din exterior, simplă pauză, funcționalitatea este aceeași și nu poți face nimic cu chestia asta, trebuie să continui, să storci fructe/suflete. foarte fain finalul. și titlu bine ales. sărbători călduroase, fără reguli de întrebuințare. :)

un spațiu electrizat între voi cît timp te ridici pe vîrfuri cînd pleacă. transmite multă emoție momentul. ca dintr-o inerție. începi poemul cu o stare relaxantă care condiționează o anume absență a viselor de mai tîrziu. adîncimea durerii. continuitate interesantă a gîndurilor din frunte și transcederea fină între pereții castelului. cumva paradoxal. strigătul mut. aerul static nu strică dinamica. de parcă trupul tău ar fi nucleul, de fapt sufletul, dar mă refer la schimbare pozițiilor. ca niște secvențe de film. finalul rezervă spațiu vastității cuvintelor care-s destul de simple în realitate. cred că e un titlu potrivit, dacă de raportat conținutului.

o poezie echilibrată însă văd cam lungit în suspans descriptivul începutului. ceva de genul la
- deschid cutia și găsesc o altă cutie-
remarc îndeosebi partea asta:
\"ca o tăcere îmi sărută copiii adormiți pe șuvițe fără pretenția de-a fi învățat mersul pe coate în găsirea unui suflet decojit\" - concretizezi imaginile și e drumul bun.
ar trebui să mai lucrezi asupra întregului, ca să răzbată orice suflet, să taie respirația la citire. cam întunecate visele însă este o tendință spre înseninare.

am zîmbit aici. momente din astea sensibile și emoționante la care în loc să-ți ceri scuze că trebuie să te aduni ți se face greață. ceva mai simplu și direct ar fi \"cer să fiu împușcat\". am citit și celelalte poezii scrise pe pod. sunt faine toate. și cu umor. sau doar mărunțișuri obișnuite la care poți să stai ore în să meditezi. însă foarte de simplu construite.

cu toate că la ora asta nu sunt deloc lucidă, sufletul meu stă să explodeze dacă nu zice tot ce are de spus iar mintea-mi nu are răbdare să aștepte să vină dimineața de mîine, mai limpede. deci, mi se tot învîrt ideile în jurul/la nivelul genunchilor, care, de altfel capătă diverse sensuri aici. (apropo, ador veverițele și mai ales cum sună în engleză, squirrel). începi cu niște imagini rupte din copilărie ce sensibilizează. deși ai folosit cam des, acceptabil totuși, \"trecătorii\" în prima, apoi în a treia \"trecută\" aproape de \"trecătorii\". în fine, cum să le zici altfel. mai ales celor indiscreți. (în loc să aibă de grijă de bebeul propriu care înghite nisip în timp ce ei vorbesc la telefon sau se miră, dragii, de bucuria, luată ca o \"anestezie\" a copilului străin căzut în genunchi). fu o paranteză, nu lua în seamă firele fanteziei mele. revin deci. trecerea, nu bruscă, dar adîncă, prin raportare la sufletul maturizat și rana deschisă, și pătrunderea înăuntrul lui. în strofa 3 e moartea legată de un anume ritual, mai deosebit însă. specific este libertatea și haosul. despre tăierea șuvițelor zic, fără standarde sau condiții/reguli. doar cea mai rebelă care semnifică cumva și o trăsătură de caracter. treci direct într-un adevăr indiscutabil, cu aer axiomatic. individualizarea momentelor deci. și ideea deloc epuizată în care mulțimea caută să facă show din orice mișcare/iubire nevinovată. prețuiești cuvîntul și înțelegi valoarea/importanța lui. unele dor chiar. deși rămîne cicatricea adîncită deduc doar puterea interioară care te face să treci peste orice știind bine unde să pui accentul și unde să ignori iar, cîteodată, te dăruiești fără rezerve într-o confesiune care alină. iubești. fiecare strofă în parte are multe de spus și multe mai sunt de descifrat. de la capacitatea de detașare a copilului din tine, uimirea străinului descoperind că acolo unde altul ar plînge, tu rîzi, perpetuarea unor \"obiceiuri\" de a simți pînă și în ziua prezentă, văzînd în \"el\" fericirea și alinarea sufletească, sacrificarea sinelui camuflînd moartea în piept, ritualul care poartă atîta libertate, luciditatea de a vedea așa simplu lucrurile, și pînă la strofa finală ce ascunde multitudinea trăsăturilor personale pe care le pot desprinde privind mereu altfel, dar cu încîntare. de la și pînă la remarc o deosebită concentrare, lucru care mă face șă mă așez la o margină a textului, cît mai confortabil în mine și să cuget doar. să cuget. și am mai vrut să menționez structura inelară care întregește, adică aceeași genunchi din început și final, cu toate că în final ai surprins imaginea într-un sens aparte, delicat și atît de sincerîncît nu mai am cuvinte. tac doar și, cum mai ziceam, cuget.

simt încărcătura personală frumos poetizată, amprentele mai mult sau mai puțin adînci care însă trezesc amintiri, trecerea ireversibilă a timpului, insuportabilă (mie mi-o plăcut mult mai ales acea întoarcere a ceasului cu fața spre perete). trecerea fără liant din gînd în emoție, din emoție în simțire. și viceversa. în strofa de mijloc se simte libertatea. intri complet în joc, în spațiul tău pe care-l stăpînești perfect. descriptivul se lasă salvat de lejeritate și simplitate. finalul denotă cred calmul/echilibrul sufletesc care nu se sperie/nu se lasă dezechilibrat de simpla idee a morții. iar fluturele/zborul lui nu este decît respirația interioară. gravă sau deloc gravă. nici măcar nu contează. aprecieri pentru conținutul profund, sensibil, cursiv și subtitlul căruia i-ar fi stat mai bine în hăinuțe albastre.

cred că \"și de patetic\" e la locul lui fiindcă, ținînd cont de expresia precedentă, se subînțelege \"și atît de patetic\". însușire potrivită în context - arată indolența. poemul dat mi se pare cam diluat însă probabil în lejeritate se și ascumde tot farmecul. mi-o plăcut mai mult pentru momentul în care ai putut surprinde un gol între voi.
de aici și finalitatea morții, or raportarea la spațiul cela sumbru cu una singură direcție.