Ecaterina Ștefan

de mult nu te-ai mai oprit în pagina mea prietene. Am mai făcut ceva schimbări între timp aducînd partea care-ți plăcu mai spre început, știi doar, sunt în permanentă căutare. Observat-am straduința din comul tău, apreciez.

mulțumiri tuturor care s-au oprit aici, fiindcă, am uitat să o spun în răspunsul percedent. da,

vă mulțumesc.

Prima strofă parcă-i scrisă de un copil care privește ore în șir de după fereastra grădiniței gerul de afară și se minunează de aburii vizibili lăsînd un pic de spațiu și imaginației. Expresia \"prietenul meu frigul\" este infantilă de tot, zău. Dar mă gîndesc că inocența asta inofensivă este dinadins așa construită pentru inoculare or facilitarea trecerii în atmosfera poeziei, asta ar fi o scuză. În context \"canalizarea\" nu pare deloc romantică, dar cel puțin surprinde, e mai bine decît dacă ai fi scris ceva în genul neant/eternitate/vid. Ultima strofă doar place distanța poeticului de la asociație la ideație.

Marius, pașii ziceau că dacă lași frica în urmă, nu ești scutit de a o întîlni iarăși însă am schimbat spre ceva mai optimist extremitatea finală, după cum vezi. Fiecare vede/pătrunde/percepe tăcerea în felul lui.

Pașa, ai făcut comentariul înainte ca eu să aplic schimbările pe text, dar ți-a expirat termenul de logare, fapt pentru care a apărut mai tîrziu. Înainte ca să aflu părerea ta, am eliminat afirmația cu prietenia fiindcă discursul a luat o altă direcție și prea categoric părea definitivul cela. Eu, mai tîrziu, surprinsă de spiritul sincronic, de cît de aproape reușești a percepe esența, cît de profund ai privit în acea trăire a prezentului între temeri, de potențialitatea euristică în decuparea noilor spații, prezența cărora nici măcar eu nu o știiam. Plăcut surprinsă, da.

Carmen, asociațiile la ideație/simbolistică/încifrare aduc libertatea fanteziei în debordarea albiilor tăcerii de la A la Z, fără demnitatea temută a posiblității de a încerca, fără riscul prelogicii.

Aș schimba în comul tău un cuvînt doar \"devenind o parte din el\". Da este și ecoul prin zicere/rezicere/rescriere a universului ca altar al sinelui. Mulțumesc.

Comparația dintre îndoiala din ochiul omenesc și icoana care, cred eu, este de la sine sfințită icoană fiind, fără hiperbolizări, aducînd mai multă viață omului decît divinității, nu este una reușită. Ai fi putut foarte simplu să aduci la lumină ideea de acolo raportînd la altceva decît icoană. Spre exeemplu:

\"ochiul neîncrezătorului e mai însuflețit decât mărturisirea omului la șapte biserici\"

Contrastul dintre revolta interioară/nervul glasului și măreția extremității finale vina ca un echilibru în imaginea de ansamblu. Apreciez implicarea în atmosferă cu toată ființa și faptul că deși nu faci abstracție de treceri adînci/spații/timpuri, într-un cuvînt, exterior, te concentrezi asupra emoțiilore pe care dorești să le transmiți poate anume prin distorsionarea reliefului. Escaladarea spațiilor-timpuri. Mai remarc viteza acțiunilor cu toate că citesc cu același succes/efect fără \"și\"-uri. Au totuși un rol, cred, pentru citirea dintr-o suflare sau pe nerăsuflate cum am trecut prin cuvinte eu, pt accentuarea tensiunii deși ea nu se accentuează, doar se prinde din zbor, altfel, ai fi aranjat în versuri. Nu cred că asta contează mult. Trecerile sunt fluide de la sine, anume pentru legătura strînsă între fiecare fragment de text, nu ca finalitate. Finalul însă m-a cucerit complet. Ideea desprinsă mă duce cu gîndul la dragostra ce ia viață cînd cei doi se privesc și aglomerația nu îi sufocă și liniștea nu îi adoarme și dacă-i sfîrșitul lumii puțin contează. Adică nimic dar absolut nimic din ambient nu mai are importanță, doar celălalt.

Sunt multe lucruri pe care le putem învăța unii de la alții. Imitarea cred că-i un semn de admirație. M-a impresionat în sens plăcut începutul fiindcă îl regăsesc și în mine. Fiindcă am admirat/invidiat/învățat și am privit cu încîntare liniștea, calmul și echilibrul din oamenii care le posedă, din ochii cărora se desprind cu ușurință. Dar asta implică o maturitate de a cunoște pe alții. Între paranteze precizezi/construiești/limpezești atmosfera creată destul de exuberant, frumoas și moale. Un șir de schimbări adîncite în amplitudinea afectului ca un tablou privit în mii de feluri însă originalitatea strălucirii interioare rămînînd la fel. Puritatea/inocența/inofensivitatea din ochii bărbaților - ca un cer-retină bombată înspre chipul femeii. Cei care și-au trăit deja viața pe pămînt însă continuă a privi frumosul. Finalul vine ca o apropiere către sine, lumina la propriu și la figurat, caracteristică din plin tatălui, și acel unic dric ce accentuează drama trecută înspre bucuria ce are să se nască. Imposibilul.

Arhiva ceea secretă despre care zici se află în tine însuți și în momentele grele nu trebuie decît să răsfoiești albumul amintirilor fiindcă cele mai plăcute, sunt sigură, s-au imprimat adînc. Versurile curg firesc dinspre sine, de aici și imposibilitatea de a striga or ipostaza albului excesiv care lucidizează. Îmi plac marginile, cum începi fiecare strofă de la ideea anterior perfectată. Asta menține cursivitatea și cred că anume fluiditatea ideilor, capacitatea de a curge una dintr-alta fără constrîngeri. Apreciez reconstruirea realității prin suflet, imaginarul eliberării. Albastru de regulă liniștește iar tăcerile uneori sunt utile, depinde de felul în care sunt interpretate. În strofa 4 văd că_conștientizezi prezența arhivei în propriul patrimoniu iar finalul parcă deschide spațiile interioare, propriile obiective în viață, țelurile. Oricum e ceva contemplativ și infantil în decuparea planurilor onirice.

Cu toții avem anumite obișnuințe ce ne determină caracterul/personalitatea/felul de a fi. Calitățile și defectele oamenilor dragi ajungem să le iubim în aceeași măsură. Anumite mici atenții adesea înseamnă mult și sunt, a la regle, foarte plăcute. Apreciez felul în care ai ordonat în acest text gesturile banale ca indici de peronalitate între real și supranatural, finețea disocierii morale, atenția la detalii. Simpla existență sau ideea de a fi. Adesea mă gîndesc la minunea, da, anume minunea pe care o ascunde procesul de naștere. Nu sunt sigură că despre asta zici, deloc chiar. Dar nici clonare. Poate continuitatea ca un ecou dinspre sine cînd conștiința nu ne scapă și ne simțim prezența peste tot or coridorul gol în care umbrele se dedublează însă se îndreaptă spre acceași extremitate, spre un același eu. Necesitatea refugierii în propria lume însă prezența omului drag. Frica, poate de a-l pierde. Sensibil scris, aproape de suflet. De altfel, de multă vreme am remarcat în tine o femme douee d\'une grande sensibilite, un artiste ingenieux.

Adina, tandru și sensibil te-ai exprimat aici. Ritm ferm, unitar ca o mișcare de undă prin ambele suflete. Limbajul pastic îi dă melodicitate poeziei. Îmbrăcat în învelișul dragostei, dezvelit de sofisticări inutile or încărcătură de imagini. Doar temperarea atmosferei trecute și prin ghiață și prin foc pentru ne reda nouă emoția reprimată, cu tonalitate proprie. Il respire a grand. Emoția/trăirea/pulsul a răzbătut pînă la mine, simțind astfel acea armonie care duce la împlinire, vibrația sufletului.

Ai fi arătat mai aproape naivitatea ta dacă formulai astfel începutul \"naiv ca pruncul rătăcit în leagănul furtunii\". Noaptea implică negrul și deci versul \"rujate cu negru\" mi se pare inutil. Ai putea renunța la virgulele de la capătul versurilor fiindcă fragmentarea trecînd cu enter în alt rînd deja separă cumva versurile deși aici e alegerea ta, dacă îți determină stilul, poți lăsa. La capătul frazei în care afirmi la viitor că te întrebi de ce se declanșează nebunia sus nu e nevoie de semnul întrebării.
ai typo la \"măine\" - corect - \"mîine\".
Știu că nu rectifici niciodată nimic în poezii însă eu atît am avut de spus aici d.p.d.v. al structurii.
E o idee bună la mijloc. Remarc trecerea fină de la cîntecul greierilor la clipe și tu - martorul glisării nopții în zi ca o bufniță străpunsă de clipă. Punctul forte în poeziile tale e limbajul poetic. Află doar cum să-l stăpîneșt cît mai bine. Cred în potențialul tău, să fii inspirat.

Îi zic refugiu în amintiri și libertate interioară. Anume absența ce umple subconștientul cu multiplele lui treceri. Efectul focalizării, suspansul care nu se lasă anihilat de căderea draperiei și decorul mult prea static în contrast cu dinamicitatea ideilor/frămîntărilor/amintirilor. Pentru că apare dezinvoltura în momentu-n care deschizi ferestrele (și nu fac referințe structurale aici). Independența de a te găsi în ipostaza dorită, fără detențiune, constrîngere, oprimare. Deloc răspăr. Adică pornești dintr-un punct bine solidificat firul ideatic fără a-l scăpa înafară \"în sala de cinematograf am rămas doar eu/ să continui mai departe spectacolul\" - aici e punctul de care zic. Continuarea pare adîncă, dar nu într-atît cît să cuprindă întreaga imagine a sufletului. Cu toate că ai preferat acea enumerație plină de nerv care, cred eu, susține bine suspansul accentuînd haosul interiot proiectat în afară, viteza cosmică, tensiunea. Remarc oricum germinarea imaginii artistice dezlănțuite în mijlocul amintirilor răsturnate, ca un accent esențial - absența lui, golul interior. Versuri cu rezonanță prin oglindire însă nearticulate categoric. Referitor la \"în oglinda retrovizoare\" presupun că al doilea tip de oglinzi -retrovizoare- nu este un descriptiv atribuit cuvîntului anterior și deci ar trebui \"oglinda\" să se termine cu \"ă\" - \"oglindă\". Aș zice că se repetă ca sens dacă nu ar fi posibilitatea prezenței altor oglinzi, ca atare, ce fac reflexia. E bun poemul dar aștept ceva mai concentrat fiindcă știu că poți.

Marius, este prima dată cînd mă opresc la tine în pagină. Mă văd nevoită să recunosc faptul că aici ai privit adînc în ceea ce ești lăsînd emoțiile să curgă în defulare artistică. Introspectiv, lucid și totodată cu aer divin. Ultimul atribut aș spune că-i caracteristic mai multor texte de-ale tale fiindcă tu adesea axezi întregul în jurul conceptului dumnezeu, divinitate, om. Desprind ideea că singuri ne construim destinul și sunt totalmente de acord cu această idee. Place că dai viață cuvintelor. Le îngheți și le topești în plină devorare sau dăruire. Oricum ar fi le simt adînc imprimate în tine. De aici am să fac o remarcă doar. Expresia \"pe mine stau\" eu aș scris-o \"în mine stau\" și aș evita formularea \"s-au înălțat mai înalte decît...\", dar alegerea îți aparține în aceeași măsură ca și poezia dată. Tu știi mai bine ce ai vrut să spui. Primește sincerile male aprecieri pentru acest poem. Să ai multă inspirație!

Îmi place jocul de contradicții aparente, paradoxuri. E o complicitate aparte între imagini. Piron încins în subconștient ca o reacție de împotrivire, traseul imaginar prin viața de dincolo, perpetuată prin extremitatea iubirii, trecută prin sticla transparentă a viselor opace. Viață monotonă, fără artificii. Strecurarea ruinelor trecutului prin ochii răzvrătiți conștientizînd invaziunea prezentului în spațiul intim. Remarc în genere escaladarea spațiilor-timpuri cu o detașare atît de lucidă, fluiditatea accentelor de sensibilitate printre proiecțiile gîndurilor concret personalizate, libertatea inerentă. Sunt însă cîteva descriptive funcționalitatea cărora deși o știu cunclusivă or de esențializare, cred că sunt prea complicate în contrast cu nonșalanța spre care se tinde aici.

Eu aș fi scris în versul final astfel \"ce grozăvii neduse pînă la capăt\" or \"... pînă-n adînc\". Per ansamblu este melodicitate și acel nucleu artistic de la care începe împletirea firelor dar văd acest text prea încărcat. Dacă ai aerisi nițel cred că ar dispărea plasa care împiedică ochiul să vadă esența. Aș mai reduce din \"și-uri\". Dar, succes mai departe, potențial e.

Întrebările poeziei pot presupune că indică oarecum incertitudinile în contrast cu vocea ta sigură în depărtarea trasă ca o funie din ambele capete, sub tensiunea de a se rupe. Da, omul e o pată de culoare și ridurile sunt straturile de timp. Trăirile, emoțiile, tristețile și bucuriile imprimate pe chip. Aici, trăite împreună. Depărtarea ce condiționează apropierea de suflet. Îți urez și eu la mulți ani.

Traseu continuu spre infinit susținut de îngeri albi/luminoși, ca niște coloane și Dumnezeu - soarele care atunci cînd se ridică, tu închizi ochii în fața puterii lui, fiindcă nu mai vrei nimic. Nu mai ceri nimic. Și cu atît mai mult nu înțelegi omul care aleargă după fauri sau vrea să atingă cerul din zbor cu toate păcatele pe care le poartă pe umeri. Eu cam atît am văzut aici deși mai e mult spațiu de meditat.
De corectat: \"fideli\", \"strigăte din jurul său\", \"lumină continuă\".
La mulți ani Djamal.

Da, fiecare pas e o ruptură din sine. De aici și dramatismul. Mulțumesc pentru \"întreg\".

Dacă memoria nu mă trădează, era \"Caiete Critice\" în secțiunea \"O mie poeți postdecembriști(III)\". Cu laude desigur. Erau și date biografice, lucru ce m-a asigurat că despre tine se zice. Iar eu mă bucur tot timpul cînd găsesc nume cunoscute.
Am uitat să-ți zic în commul precedent să lași spațiu după \"prin minte.\"
La mulți ani!

Interesantă odaia glaciară, poate frigul interior. O viață neproiectată, un gînd care fuge prea departe și prea înspre fatal. Întrebarea, poate retorică, din prima strofă, îmi tot șoptește cumva \"moarte\". Poate greșesc, dar ideea precum că iarna ar fi un ultim anotimp și nu va mai răsări soarele să topească gheața nu-mi spune nimic altceva. Pisica ar fi acolo prezentă mai mult pentru accentuarea neliniștii umane. Și încă ideea că starea ta de spirit nu o influențează pe ea în timp ce zîmbetul ei (imposibil de altfel) te ajută să treci mai departe, te călăuzește.
p.s. am citit despre tine într-o revistă de critică literară. poet postdecembrist deci :)