Dumitru Sava

acum știu de ce ai iubit-o așa mult pe bunica ta era femeie aprigă dumitrica dar și înțeleaptă fă ai grijă și ține minte îți spunea de când cu pățania cu mărul femeia se naște păcătoasă bărbatul

dacă iei o daltă și spargi lutul de pe mine descoperi ceva minunat sufletul meu dar el nu se vede decât prin oglinda ochilor cât este de frumos cel pe care îl îmbrățișezi și îl săruți cu

alerg fără picioare din mugur până-‘nfloare ideea salvatoare

singularitatea e un punct niciodată identic care pleacă venind şi vine plecând instantaneu cu sine lumina nu are existenţă este urma plecării care lasă un semn spre a face posibilă

doamne al Totului pe corpu-ţi esoteric muguresc mlădiţă ţepoasă trupul meu fizic spre-a înflori prezentul în care sămânţă aromeşte trupu-ţi exoteric

cuvântul nu e doar o abstracție căreia fiecare îi conferim un sens pe care ni-l impunem persuasiv ori uneori de-a dreptul războinic este substanța pură unică din care zeul modelează lumea prin

copacule * de pe mormântul unde doarme tata îţi privesc invidios coroana pios mă plec spre ea şi-ţi mulţumesc de-acuma am identitate cu mândrie constat că-s fiul unui mare rege

când mă trezeam în fiecare dimineață puneam ochii pe icoana maicii domnului tristă și fără prunc pe peretele de la răsărit nu mă rugam doar o priveam și eram ferit de deochi și de toate

abia dacă mai pot să-ți scriu sunt tare obosit și-mi este sete ca după cea mai crâncenă beție păsări călătoare demult plecate iubirile de-odinioară se-ntorc sfioase acasă ce tare-aș vrea să le

rătăcitor prin neștiut îmi pavez calea cu ferestre prin care dorul ca un hoț mă poartă în brațe pășind nesigur către tine aprinde iubito focul ochilor tăi fermecate lampioane și

în tridimensionalitate ştiu că te locuiesc mai la margine aproape lângă tâmplă n-am cum să fiu preferatul în minoritatea asta de aleşi de aia mă simt un pic mai liber chiar m-ai putea

de felul meu sunt un mare mincinos în fiecare dimineață mă mint că mi-e bine pe la prânz că mă bucur de toate cele iar spre seară că știu mai multe că sunt mai înțelept decât ieri să mă mai

nu sunt decât un trabuc aprins de ochii tăi ce mă fumez zi de zi

Toţi oamenii sunt excepţionali. Excepţiile confirmă regula. Omenirea e o gloată!

pe care cu atâta zgomotoasă fudulie o declamaţi pompos ori îi juraţi pe biblie pe cruce pe drapel pe iubire veşnică în văzul public pentru care vărsaţi lacrimi şi o adoraţi ca pe o hartă cu

miel alb cu inima stână de lupi mă scufund în ochii tăi ca-n noapte să vânez stelele ce-ți ard în iriși ca visele noastre în iadul iubirii să-mi fac din ele colți de vampir și-n locul

prostul de mine abia acum aflu că soţia mea a fost tatăl ei predestinat să-mi fie mie mamă sunt fătul care vin din ieri în azi ca dintr-o moarte să mă-întâlnesc pe mine tatăl în fiul ce

bătrânule copac cu rădăcinile înfipte-n timp atâtea viscole s-au adunat în coaja ta câte iubiri te-au năpârlit... îți curge țărâna în cercuri și unduirea-ți este tot mai grea ce se alese de

Suntem eterni! Predestinaţi fără destinaţie. Călătorim împreună spre infinit. Ne/Antul trăirilor noastre, din care culegem câte un strop de lumină. Identităţi ce formăm aceeaşi navă. Numele ei este

născută din căderea frunzei atuncea când adam descoperi femeia trecut-au vremi e scrisă-n biblii dar n-are biata nici măcar o definire despre iubire oricine spune orice vrea îndrăgostiților