mi-erai învierea

îţi mai aduci aminte poate de ziua aia de demult când inocenţa mea flămândă ca o stafie îndrăgostită rătăcea printre păcate unde verginitatea ta tocmai bătea la uşă şi absolut accidental ne-am întâlnit într-un sărut cum ne întrebam ce e iubirea drogându-ne secundele cu ea să nu ne ruşinăm probabil ne acopeream unul cu celălalt într-o îmbrăţişare a nedespărţirii şi impudici ne-ascundeam în definiţii prin care ochii mei hipnotic în aură îţi îmbrăcau perfecţiunile în vreme ce buzele tale tămadă cu şoapte magice îmi lecuiau rănile că nici nu mai băgam de seamă cum carnea ne sfârâia pe grătarul oaselor destinul a avut ceva cu noi tu ai plecat să-ţi îmbăiezi în alte valuri viaţa eu am rămas să îmi testez neştiinţa de a sculpta definiţia iubirii în luturi zadarnică trudă căci nepriceput am rămas aş vrea însă să ştii că atuncea când te-am întâlnit nu tu erai aşa cum toată vremea am crezut prin ochii ăştia azi un pic miopi eu am văzut învierea cum amăgitor purtând pe faţă chipul tău îmi însufleţea pentru o clipă crucea singurătăţii