Viața...

e indefinibilă pentru că reprezintă cea mai mare abstracție. Înseamnă mult mai mult decât a trăi. Cei care o reduc la atât sunt niște bieți muritori. e unică și în afara noastră. Poate un fluviu în care înoți fără să știi încotro. De aia nu mai poți ieși niciodată pe mal. infinită călătorie. De te legi prea mult de bucuriile pământești și te încăpățânezi să rămâi pe loc pierzi eternitatea. e lumină. În spectrul ei fiecare suntem o pată de culoare, pe care timpul o spală. însăși iubirea. Trăiești cât iubești! Fără iubire doar exiști, fără a trăi. e un zbor în care fiecare ne avântăm, fără să ne dăm seama că nu avem aripi. Ne înălțăm, cu inconștiență, sus, cât mai sus, aspirând să devenim stea. Și apoi, iremediabil, picăm! Sau ne înălțăm? Abia atunci se vede cum urma lăsată luminează întunericul. e o pagină albă. Pe care, analfabeți, fiecare încercăm să o scriem cât mai caligrafic. După ce învățăm, cât de cât, să buchisim ni se pare capodoperă. Titlul ei se cheamă epitaf. o hartă descifrabilă abia în ultima clipă. Fiecare o avem încrustată în palmă. Spre a ști încotro să o luăm când plecăm de aici. e însuși mersul. În timp ce o talpă te înalță spre cer, cealaltă te afundă în pulbere. Până într-o zi, când ne împiedicăm! o taină inexprimabilă. Dar pe care, inconștient, fiecare o experimentăm pe propria piele.