Suflet de om, mai știi ce-i iubirea?
Săracă de haine, tăcută, arzândă,
Cu ochii la stele și-o gură flămândă,
Râzând nebunește, mai știi ce-i iubirea?
Purtată prin parcuri și astăzi și mâine,
Topită
Închide geamul unei lumi,
Dar lasă o fereastră – acasă,
Ca soarele să intre-n voi
Duminica când stați la masă.
-
Din tot ce ți-a fost dat să știi,
Un singur lucru azi îți pasă,
Când obosit vrei să
Te-am așteptat lângă fereastra
Prin care mă privea răsăritul
Dolofan și plin de pistrui,
Iar altădată apusul blând
Se culca ușor pe pleoape
De parcă eternitatea
Îmi încreștinase ființa.
Vine o vreme, când tăcerea
Îmbracă buzele rubinii,
Se agață de nodul gâtului,
Urcă și coboară sublim,
Ca o felină răsfățată,
Pe treptele sufletului blând,
Pieptănându-ți amintirile
Frumos
Și-a strâns anii cu grijă
ca o pasăre care-și face cuib
sub streașina casei vii,
altădată plină de râsete
și nume rostite cu blândețe,
ca și cum totul ar fi fost
o poveste fără
Nu știu cum ție, dar mie îmi place toamna,
Așa cum e ea, plângăreață cu norii,
Palidă cu pădurile și câmpiile,
Melancolică când pleacă cocorii.
Grijulie cu mama care ne cheamă,
Acasă, că ziua-i mai
Fluturi mii,
Cu aripi fin ascuțite,
Bisturie reci, otrăvite,
Cu seva dulce–amară
Din fructul căzut
Pe trunchiul înfrânt,
Își croiesc drum
Către suflet —
Muntele Sacru.
Dar piatra e
Ai fost prin lanul copt de grâu
De ai un păr așa bălai?
Prin ce povești ai fost la râu
Cu lapte pielea să ți-o dai?
Sub care stele-ai adormit
De ești atâta de senină
Și care flori te-au
