Nu trebuie să fii perfect.
Nu trebuie să fii erou.
E suficient să vrei să fii un om bun.
Frumusețea adevărată nu se vede cu ochii,
Se simte cu sufletul.
Ea trăiește în gesturi simple,
în
Primăvară,
Cu dor de cuci
Prinși pe la cuiburi
Rătăcite prin desișurile despletite,
Cu dor de verde
Ce curge în nuanțe suave
Peste pământul răscolit
De prea mult nou dintr-o dată,
Cu
Îți împletesc visuri
din frunzele toamnei,
le pun în jurul taliei fine
și te privesc
pierdut de-ncântare.
Nu știu
e mai frumoasă toamna
îmbrăcată-n culori,
sau tu
învăluită de mine
în
buzele tale
pe buzele mele poposind
au ștrangulat cuvintele,
au destrămat silabele,
literele zburau deasupra noastră amețite
și-același dans se repeta pentru a nu știu câta oară…
se topeau
albul crizantemelor,
parfum amețitor,
albastru,
tu, eu
imensitatea clipei
pierduta-n inocența ochilor de copil.
întind mâna.
mă pierd în cuvinte
și șoaptele se-ascund după
Ce aș putea să-ți mai spun despre mine
acum
când nu mai știu folosi cuvintele,
când șoaptele mi se îneacă strivite
de privirile tale străine și reci?
Ce aș putea să-ți mai spun despre
camera mea
imagine plutind în
lacrimi albastre
de seară pierdută irecuperabil în timpul ieri.
refugiu în transformare
imaginat din reclame
rătăcind
prin colțuri ale nu știu cărei
mă gândesc deseori la tine,
la noi…
cât timp ne pierdeam să ne-nțelegem…
și tot nu-nțelegeam ce trebuia-nțeles!
îți mai aduci aminte…
camera aceea îmbrăcată în tablouri?
pentru mine era
Dacă am putea să nu greșim
atunci când greșim
poate că-n jurul nostru ar fi mai multă lumină,
lumea, ne-ar părea altfel…
noi am fi altfel pentru acei
ce-alături ne stau
pentru o fărâmă din
Azi
Mângâie munții
cu pasul,
cu privirea,
cu gândul,
umple sufletul de frumos
creează
refugiu pentru tristețe.
Atinge apa mării
cu palma,
să curgă printre degete
toată neliniștea
să te agăți cu sufletul de cer,
să-l cobori în adâncul mării,
să te ascunzi unde mare și cer una sunt,
să găsești contopirea dintre minus și plus infinit,
se poate?
asta ar putea însemna
Aș vrea să fiu ploaie,
Să spăl, în ropote, dezamăgirile unei zile sufocată de poveri nebănuite...
M-aș strecura gingaș printre gânduri răvășite de vreme, de uitare,
Și-aș destrăma impuritățile
Ia cana cu vin fiert
Și ieși la poartă,
Ascultă hornurile caselor înfierbântate de fum,
Lătratul câinilor amețiți de luna
Care cu fața-i senină zâmbește pământului
Îmbrăcat în culori de toamnă
La noi acasă vară înseamnă miros de tei,
Cireșul din deal cu crengile-i sărutând pământul reavăn,
Miros de fân și coacăze negre,
Zmeură-n gradina cu de toate,
Povești depănate seara-n pridvorul
de la păsări am putea învăța
că cerul nu este atât de aproape,
de la iarbă am putea vedea că rădăcina nu este de-ajuns
pentru a crește viguroasă...
e nevoie
de
lacrima norilor,
cântatul
am scris pe-un fir de iarbă numele tău
cu rouă l-am scris
și-apoi priveam cu soarele soarbe
creația-mi atât de efemeră.
am privit cerul
și-am desenat în aer tot numele tău
și clipa mi-a
s-a peticit
în genunchi,
în coate,
în spate, iarna sărmana
și nu mai poate ține într-un deget râul,
degeaba-și tot încearcă frâul…
se sparg,
de soare treziți,
mugurii obosiți…
explozii
dacă aș putea înțelege viața,
dacă aș putea crede
în ziua ce stă să vină,
dacă aș putea ignora lacrima
ascunsă în sufletul meu,
dacă aș putea să mai cred în speranță
atunci…
ți-aș spune
că
Cerul plângea,
Sângerau pașii mei,
Trebuia să ajung la tine!
Zgomotul vorbelor striveau
Gândurile amplificate de dor,
Licori fără de gust mă pierdeau printre cuvinte.
Dulce,
Îmbrățișarea
Amintire:
trecut dezgolit,
cerneală aruncată peste ieri,
unealta a durerii, bucuriei zilei ce stă să vină,
lacrima a tipului-nu vrea să plece,
loc de refugiu al celor încărcați de povara
Am pierdut,
nu știu când s-a întâmplat nenorocirea
acel strop de cântec:
vibrau corzile inimii
gândurile aerisite nășteau povești
nerostite vreodată,
trăite numai de un copil naiv
ce nu
uneori,
viața e crudă
și parcă
n-am merita răzbunarea ei…
uneori,
timpul trece prea greu
și-ascunde-n pântecul său atâta durere…
uneori,
e trist adevărul
și-atât de amar e
a fost un punct
punctul a devenit linie
unduită dupa imaginație.
la granița dintre linie și punct
s-a așezat lenea creatorului
o exclamare…
și linia a tremurat
o întrebare…
de n-ar fi fost
DE