Dragoș Vișan

Este destul de greu a realiza strofe cu măsura de trei silabe. E-adevărat că sună fain și în versuri de șase silabe. Cerboiacă nu mergea, căprioară nu pentru că depășea trei silabe, ciută nici atât - suna cam nașpa. Cervidă vine din latinește, biologia se-nvață devreme.
Mulțumesc pentru comm. Mesajul iese ca uleiul deasupra apei, indiferent de expresie. Iar expresia mea tinde să fie ca boncăluitul cerbului, scurtări după scurtări ale declarației erotice. Nu găsești că ar fi indicată măsura de trei versuri? Ea există de la Macedonski și de la avangardiști. De ce ar părea astăzi ciudată, caducă?

Impresiile după excursia cu elevii de ieri se constituie în ce vor ele. Dacă aduc a proză, dorința mea e să fie lecturate și în starea sufletească a efuziunilor lirice, prezentă în trăirile mele de acum mai puțin de 24 de ore.

Mulțumesc, titlul tău ar fi bun. Mi-l dai?

Nu sunt decât un om între oameni. Am sufletul la locul său. Nuți este Elena Udrea. Ea nu mai are trăsături asemenea cu noi, ea se crede nedreptățită când e gata să fie dată în vileag pentru hoțiile ei de \"doamnă de fier\", ea și-a pierdut sufletul.
Mulțumesc mult pentru aprecieri, atâtea câte sunt. Iar dacă sunt criticat, mă mulțumesc să am ce învăța.

Discurs meditativ, gen constatare. Are ceva și nu prea de filosofie chinezească. Femeia parcă ar fi pe un basorelief. Cam încremenită, aș spune eu, cârcotaș. N-a dat replică pentru că nu l-a înțeles pe cel care-o privea. Nu reiese cauza supărării eului liric. Mai e ceva de reglat la această fotografiere. Să zicem că eul liric a așteptat umplerea găleții. I s-a administrat pur și simplu un care de răbdare. Poate o dureau șalele pe femeie.

Apreciez forma, mai puțin conținutul, puțin necumpătat.

Typo - să toacă de plăcere
Da, un poem deschis, în care se vede că nu-ți scapă esențialul. Final izbutit. Epicizarea accentuată e ca altădată. Părerea mea. Te-am lăudat acum un an mereu, te laud și acum. Pentru că poți să ții seama constant de-o proteică pendulare a exprimării lirice.

Nu mai modific nimic.
Încălzi nu rimează cu nimic. Trebuia găsită neapărat o asonanță.
Aceasta-i forma finală. Mulțumesc încă o dată pentru ajutor.

Știu, abia am scris-o acum. Mi-e teamă că stric totul dacă modific. Știu de accentul contrar la priveghiuri și unghiuri. Dar n-am soluții pentru ultimul cuvânt al primei strofe. Apoi conținutul se schimbă dacă îl înlocuiesc.

Mulțumesc de semnalare. Mai caut. Cu ritmul e de lucrat, de asemenea.

Mulțumesc, o să mai iau și-altădată tratamentul acesta cu Humus, deși i-am cam uitat gustul și efectele împotriva răcelii de toți constănțenii, tulcenii de când sunt în B.

Mulțumesc. La scrierea unei cărți despre Vasilievici mă voi gândi. Am destule volume de-ale sale, inclusiv un exemplar din rarul Viseptol (apărut chiar în martie 2010, în 13 exemplare) și m-am gândit de anul trecut să scriu despre el. Până acum, din 2008 până în vara lui 2010 mi-au apărut două articole ample despre Yoyo și Viseptol - singurele sale romane. Despre poezia sa nu mi-am făcut încă o impresie definitivă și, spre lămurire, trebuie să reanalizez, să iau tot ce a publicat la drămuit.
Dumnezeu să-l ierte pe George!

Se împlinește, iată, un an de când George Vasilievici a trecut dincolo.
Mulțumesc de comentarii.

Răvășit în ce sens?
De fapt este un umor anecdotic, nu-s bancuri.

psi_ha_na_liz_abil
- iată și câteva cuvinte de laudă. Bun e comentariul, dar prea rareori îl dai!

O proză foarte dinamică, tragică din cauza morții unchiului Max. O descriere a mentalităților bucureștene postbelice, cu o satirizare a celor ce se compromiseseră și locuiau în buricul târgului. Interesant și pasajul vorbirii în biserică. Ești stăpână pe redarea atmosferei, iese o frescă socială deosebită.

A sta cu regele la masă. A sta cu moartea alături de viață. Bucata de carne împărțită poate fi cea proprie. Durere ascuțită, iar în alt poem amintești de colici. Un eu liric aproape retras în mister.

Vă mulțumesc. Mă simt încurajat să continui acest tip de discurs poetic pe care l-am încercat încă de acum patru luni și ceva. Poate că e lung poemul. Am vrut să scriu atunci, la început lunii decembrie 2010, un poem dedicat profesorului meu Marin Mincu, stins pe data de 4 decembrie 2009, înainte de catastofala alegere la Cotroceni a celui pe care nu-l voia el, și despre al cărui sistem piramidal-oligarhic spunea cu două săptămâni înainte de-a muri că va duce țara de râpă. De aceea am vrut să fiu apocaliptic nouăzecist sau postapocaliptic douămiizecist (nu douămiist) prin acest poem, scris într-un alt zbuciumat decembrie, pe când se auzise că vor ieși mămicile în stradă că li se lua dreptul de-a sta după nașterea copilului doi ani acasă, iar legea învățământului lui Funeriu căpăta undă verde în ciuda unei munci de îndreptare a ei lungă de opt-nouă luni, peste care cineva, cel mai de sus, n-a știut decât să tragă apa și să-l acuze pe Andrei Marga de instigări anarhiste.

Cinci poeți despre scrierile cărora am avut aproape oricând cuvinte de laudă. Și un \"debut ininos\", Vali Slavu. Felicitările mele! Excelsior!

Completez titlul...
\"și a douămiismului mai puțin radical\"

Mi-a luat și mie, iată, mai puțin de trei zile, până ieri, ca să devin foarte stoic, dar nu de-a dreptul sceptic, așteptând ca unii dintre tinerii sau maturii scriitori ce semnează în Algoritm literar să-și exprime poate vreo dorință comună de-a fi considerați deja un mic grup literar, diferit de cel al douămiiștilor. Este alegerea lor. N-a fost prima dată când eu am propus termenul \"deceneii\" pentru cei care tocmai au venit sau mai vin acum în literatură. Cred că-n februarie am folosit acest termen, când Liviu Ioan Stoiciu împlinea șaizeci de ani. Mai întâi într-un poem despre o călătorie imaginară pe Dunăre în sus. Nu contează vârsta, pentru că există și atâția scriitori care debutează în reviste ori editorial foarte târziu. Pot să dau câteva nume în plus, scriitori de mare calibru, ce ar putea fi considerați noi decenei de exemplu, spre exemplu Ioan-Mircea Popovici, Anni Lorei Mainka, Gheorghe Recheșan, Adriana Lisandru, Liviu Ioan Mureșan, Dan Radu, Mădălina Nica și toată suita de tineri foarte talentați care au un simț critic tot mai accentuat atât pe Agonia, cât și pe RoLiteratura. O conștiință artistică, o vie interesare unul de altul deja s-a creat între acești internauți. Însă de multe ori suntem tratați cu multă condescendență de alții, mai ales de către douămiiști. N-o să elimin dintre cei amintiți în eseu pe nimeni, chiar dacă unii mă roagă s-o fac. N-o să mai adaug pe nimeni. S-ar putea să schițez anumite idei principale, aspecte comune acestui nou decenism literar. Este nevoie și de-o critică justă, obiectivă chiar pentru cei care se străduiesc să debuteze pe hârtie însă amână acest moment. Există oameni de-o extremă și benefică modestie care nu vor să aibă cărți. Alții au unele afinități cu optzecismul, nouăzecismul sau douăzecismul. Și din străinătate vin semne clare că unii vor să fie receptați, măcar prin intermediul internetului, ca făcând parte dintr-o orientare literară cu nucleu românesc. Și dacă nu se dorește formarea unui nou curent literar, eu totuși consider că e vorba de-o promoție cu totul inedită în literatura română.
Cei de mai sus, în afară de Nache Mamier Angela, m-au dojenit cu finețe ori nu că anunț o nouă generație. Dimpotrivă, constat prezența tot mai vie a unei promoții artistice douămiizeciste, cu membri din două generații. Apropo, ce este Herta Muller, dacă înainte de 89 a publicat o carte în limba română? Optezecistă nu vrea să se considere. Nouăzecistă poate. Și una dintre cele mai importante nume ale nouăzecismului românesc, Cenușotcă al literaturii noastre, la care ar trebui să ne raportăm mult mai mult noi, noii decenei, spre a ne înțelege valoarea, diferențiindu-ne de reprezentanții celorlaltor două promoții literare, optzecismul și douămiiștii, care n-au făcut decât să creeze o atmosferă sufocantă, foarte egolatră a lor, la urma urmei.

Mă simt prost, George, mă simt teribil de prost și repus cu picioarele pe pământ. N-are nicio valoare demersul meu de-aici, eseistic, pentru că-i fără ecou, fără stârnirea vreunui entuziasm de echipă, fără implicări de lungă durată. Îmi voi lăsa deoparte impresiile mele despre momentul literar actual. N-am avut, să știi, certitudinea că transform deja vreun manifest în literă de lege, teoretizantă, ci doar scopul urmărit și de Liviu Ofileanu, de-a anticipa apariția unei viitoare platforme-program pentru decenism. Cât despre Mircea Cărtărescu, eu consider că un scriitor care dă chix prin Jurnal (n volume) sau De ce iubim femeile și rămâne la un nivel deja atins de el prin anii \'80, gratulându-se pe el însuși că-i genialul ce trebuie să primească Nobelul nici n-ar mai trebui să fie luat în considerare pentru a primi Nobelul. Herta Muller va veni să vorbească și să-și lanseze încă două romane, pe la sfârșitul lui septembrie, în București. Să se ducă la ea și s-o întrebe de ce n-a reușit el să fie alesul muzelor. Bunuiesc răspunsul Hertei Muller: \"Mircea, tu ai devenit un stâlp al societății corupte din România, imediat după 89. Visul și ruleta rusească te-au făcut un frate geamăn al lui Manolescu și al lui Negrici. Mircea Nedelciu este prozatorul optzecist cel mai valoros, care a murit prea devreme, iar tu te-ai crezut supleantul său ca să primești Nobelul, să fii tradus oriunde în lume... Mai vezi de lungul nasului tău... Fii și tu o persoană obișnuită, fără atâtea aere de vedetă, scrie ca pe vremuri și poate-poate...\"

Am consultat de n ori și Hyperlitaratura dispărută, și Club literar care virusează calculatoarele, și Rețeaua literară unde m-am înscris degeaba. Am intrat și pe bloguri... destul. Mi-am pus în minte să analizez cărțile lui Marin Mincu - volumele despre Generația 2000 (MM) și Euridice, apărute la editura ziarului Ziua și la Pontica, pe care le am în cea mai mare parte a lor. Caut mereu să găsesc liniile definitorii ale douămiismului și găsesc multe confuzii, mai ales în ceea ce privește certurile ivite din interiorul acestei orientări literare, neignorând faptul că ar avea câte un program estetic definit chiar de fiecare dintre scriitori. Foarte eterogen în ce privește discursivitatea, douămiismul mi-e aproape dar și imposibil de sintetizat, la urma urmei. Ce-au vrut ei? Câtă trufie și cât neprofesionalism ca scriitori! Câte pagini inutile și cât marasm indiviual, nu existențial! De ce se ferește lumea critică să mai discute acum, când misiunea lor ia sfârșit, despre un bilanț al activării lor intense, pe tărâm internaut, revusistic și editorial? Pentru că au multe bube-n cap. La un moment dat am făcut recenzie cărții \"Douămiismul românesc\" (în 2008, Ex Ponto, nr. 1), după ce Horia Gârbea abia anunțase într-un cotidian apariția cărții. De ce nu se scrie și un alt studiu despre douămiismul radical ori mai soft? Chiar doamna Ștefania Mincu este interesată mai mult de fenomenul nouăzecist în ultimul an - prin seria de articole date la revista \"Tomis\", revistă care de altfel încetează din voia bună a guvernului să mai apară din această toamnă.

Mulțumesc pentru observații și imbold. Poate o să continui acest studiu. Știu că trebuie să vin cu argumente. Să văd în primul rând ce-i cu nouăzecismul încă viu (de luat în seamă abia acum!) și cu douăzecismul lăsat cu scutecele neschimbate de... critici, bineînțeles. Iar abia apoi un program teoretic. Oricum e prezent deja în conștiința noastră și va fi conturat în \"Algoritm literar\" de către d-l Ofileanu și nu numai, de întreaga echipă redacțională și de toți colaboratorii posibili.