Dragoș Vișan

"Conținutul (nu "conținutului") unui țoi
e ca poezia modernă". Tare!
Conținut fașă albă, de legat rănile contemporane: "fără metafore, tropi și rime ieftine". Perfect de acord, căci depoetizarea cât mai accentuată a acestui limbaj artistic, magic este un câștig de la Blaga, Arghezi, Bacovia încoace.
"Versul clasic și Poezia în formă fixă
este ca vinul Babanu". Asta va rămâne, e ultra, se răsucește Rudy, în racla agoniei sale! Cât ar suna de "cristal" poezia în stil clasic este percepută ca o întreprindere artistică mai... tradițională, mai folk, decât poemul fără rimă, ritm, măsura exactă mai hard rock, mai heavy metal. Se poate merge și spre rock satanic ori hard-core, trap, cu alcool spre 60 - 70%.

Doamne, ce tâmpit sunt! Bine că mi-ai atras atenția, SIV

Domnule Victor Țarină, văleu, mă scuzați, am adresat altcuiva mulțumiri pentru comentariu și stea. Am avut halucinații.

Leonard Ancuța, scuze, am crezut că tu ai comentat primul pe textul meu, eram cu ochii și la TV.

De fapt, mai sus, în text, sunt trei poeme unite-n triptic, postate și pe "Jurnal Poetic" de mai multe luni, din toamna lui 2022. De acord cu cele spuse de voi, în totalitate, Leo și Emilian. Sunt încântat și recunoscător pentru steluțe.

Julia, Winston Smith, O' Brien sunt din romanul "1984", de George Orwell. În ultimele două părți ale tripticului liric mă prefac, iau vocea lui Winston Smith.

"intelecul în formă"

Mi-am adus aminte de cei doi frați brutari Nedu, din "Maidanul cu dragoste" de G.M. Zamfirescu, incestuoși ce o iubeau pe vecina din aceeași curte, o grecoaică nurlie.

Și naratorul din "Maidanul..." "punea în cârcă regretele.

Aici discursul devine o filosofare despre necesitatea căutării "drumului înapoi". Bună speculație lirică, căci și omul contemporan va trebui să se regăsească din ceea ce a acumulat bun. Atitudinea contează!

După ce se reiau idei din a treia în a patra, între ghilimele (nu înțeleg de ce), abia atunci începe cu adevărat poemul.
Sfatul meu ar fi: să se sacrifice primele patru strofe. Nu sunt bune de nimic. Și totul este bun pe urmă! În strofele 4-6 parcă am poetul!

"unele idei se prețuiesc..."

Nu era mai bine fără impersonalul "se prețuiesc"?

"Schiță" care nu poate fi "stivuită", pentru că este... schiță.

Echivalarea comparativă a "rădăcinilor" cu niște armuri nu poate fi înțeleasă.

Așadar... strofa a treia este captivă și ea unui discurs nu al fragmentării, ci al pierderii căii spre receptare adecvată a conținutului de idei. Tot expresivitate lirică stângace.

"Cochilia", nu "cochila". Și nu cred că ar fi... "copchila".
E o meditație asupra crugului solar, al lui Helios. Orfeu credea că soarele era tatăl lui Helios, Hyperion, Cel ce merge pe deasupra.
Aici, din macrocosmos, direct plonjează în sufletul eului liric. Soarele deodată capătă forma muritorului artist. Contopire geniu-om simplu. "Luceafăr" de Eminescu pe scurt.

Soarele interiorizat, "frângându-și razele și sfera". Inițiatic.

Cu durere multă se naște poemul panoramic asupra existenței sub talpa amenințărilor serioase. Se nutrește din mărturisire și anticiparea unei suferințe universale. O să atingem borna răbdării, după care spațiul securizat se va micșora iremediabil. "Nefolositor" celorlalți poate deveni cel ce va rezista, pe când mulți din jur vor ceda. A suferi până la scoaterea inimii din piept, pentru o ultimă cauză, simțită adevărată.

De obicei învăț să trăiesc. O, iată, învăț să mor! Rămâne cerul, rămâne ca o aducere-aminte. Păi dacă s-ar risipi și el, cine aș fi? Dagda Mor? De aceea avem în text: "cerul e mereu acolo ca o aducere aminte. Orfeu are un imn și către cer, Cerului. După cel al Etherului (în care anticii credeau că stau zeii, după straturile aeriene). Cerul e foarte important, e vital.

Strofa a doua e cutremurătoare: lacrimile sunt carate pe umăr pe-o Golgotă personală.

Golul nostalgic, lăsat de clopot este cel al etherului platonic, al cincilea element în unele concepții de structurare străveche a lumii. Duioasă imaginea finală, ca o ipostaziere a omului primordial, dar și din vremurile triste, din urmă.

Bilanț favorabil. Poem foarte bine scris, confesiv, meditativ și descriptiv în final.

O să-l înțep și eu, trântorul, să fie validat.

Nu. După toate indiciille, trântorii sunt.

Exact. O floare de codru. Cu titlu nou.

O banală floare, de nebăgat în seamă. Așa a crescut, ca leurda, așa rămâne!

Mulțumesc. Ești gentil!

Felicitări, Florina Daniela!
Îl felicităm și pe domnul Miclăuș Silvestru pentru această splendidă ghicitoare din apicultură. Dacă roiul n-ar fi în stup, ci într-un buștean, trunchi de copac, atunci trântorii n-ar mai huzuri. Chiar dacă nu adună polen, trântorii mai apară roiul de intruși (viespi etc.)

Nu "cotrarie" (typo), ci "confrerie, ceva" am vrut să scriu anterior.

Rămân la soluția

Deținuții

Seminar teologic? Categoric NU. Iartă-mă, Doamne. Resping din start o astfel de soluție. Nu generalizăm nimic într-o ghicitoare.

Ostașii într-o cazarmă — ar fi altă soluție greșită.

"Mereu banchet"?

N-or fi zeii și Olimpul? Dar zeițele?

O fi vorba despre vreo contrarie ceva. Să nu fie vorba despre vreo organizație secretă, de cărvunari, contrabandiști, mafioți.

A, "cel puțin locuit" este ciclul poetic ori volumul de versuri din viitor. Bravo, domnule! Titlu mare de fapt.

Și ce ar fi "cel puțin locuit"? Că nu se înțelege nimic din acest titlu. De ce nu "cel mult locuit", "cel foarte puțin locuit". Impresia mea ar fi că în acest titlu e vorba de-un sarcasm á la Horia-Roman Patapievici. Despre un spațiu geografic. Despre un popor.

Dacă acest text ar fi din lirica postmodernă atunci mă întreb de ce claritatea ideilor si expresivitatea sunt deseori ignorate drept calități de obște ale stilului limbii române:

1) nu explicați legătura dintre subtitlu și text;

2) sensul ridicol de euforic al primului vers și al incipitului liric "nu mai pot că visez că respir inconștient" (eul liric nici măcar nu-și dă seama de pleonasm! Simulează un... dicteu automat ori o reverie, o transă, un extaz de mare inspirat);

3) nopțile, "pictate de un fir de păianjen" — nu știam că firul de țesere a pânzei a devenit și pensula păianjenului. Nu așa! Nu observ ca cititor de unde-i lumina, sursa luminii. Noaptea ar fi putut fi pictate, cu razele selenare, ori cu farurile, becurile orașului. Lumina nopții nu apare în text.

4) Logoree în a doua strofă, stil eseistica, nu poetic, cu neologisme ce nu au ce să caute pentru a contura vreo stare poetică, vreun sentiment al eului liric: "factor", "subversivitatea", "criteriu", "estetic". S-ar dori o afirmație metatextuală, dar e de un ridicol imens!

Și aș putea să continui contestarea expresivității vers de vers. Soluțiile alese de autor la redarea ideilor "poetice" sunt taman pe dos.

Postmodernismul, curent filosofic, nu este paravanul dinamitării convențiilor literare moderniste. Așa că "Postmodernismul românesc" nu e deloc o pavăză de ordin critic și teoretic în apărarea lipsurilor oricărui text literar ce ar putea mâine să apară într-un nou volum de versuri ori în vreo revistă literară (dacă n-a și apărut deja). Ne autointitulăm poeți "postmoderniști", adică un fel de scriitori-filosofi în loc să ne spunem doar "postmoderni".

Foarte fain în așteptarea parfumului de la reginele sale-n noapte acest mărturisitor vampir. Parcă își dorește cititorul să fir așa.

Pușcărie.

Trandafiri. Cârnăciori.