Dragoș Vișan

Sunt sigur ca se vor traduce foarte curand multe scrieri ale lui Ryunosuke Akutagawa. In prezent doar \"Rashomon\" a aparut, de patru ori. Atractiv, ironic, avangardist sau chiar suprarealist, acest prozator a anticipat foarte exact timpurile noi, cele de dupa 1945. Am vrut ca prin eseul sau recenzia mea - mai ales despre nuvela \"Kappa\" - sa demonstrez faptul ca o astfel de proza cu subtext politic se potriveste si astazi, chiar in vremurile de criza... pe toate planurile (chiar de timp), ca sa facem haz de necaz!
Multumesc foarte mult pentru aprecieri.

O sa-ti aduc cele trei numere (oct., nov., dec. 2009) din \"Magazin istoric\". A propos, vreau sa discutam! Eugen Ionescu - ce subiect fascinant..., chiar daca a fost filat la Paris printre altii, de catre multi oameni de cultura (Ov.S. Crohmalniceanu, Vladimir Streinu, Virgil Tanase etc.); nu si de Ion Caraion, care nu accepta astfel de servicii. N-ar fi periclitat viata transfugilor sau a exilatilor din Occident, in eventualitatea vizitarii tarii natale. Eugen Ionescu a fost constant un dizident redutabil din diaspora, avand o atitudine distanta si lansand prin 1970 un adevarat rechizitoriu in fata regimului comunist din Romania, care nu-l lasa pe Paul Goma sa plece. E. Ionescu n-a facut deloc jocurile Monicai Lovinescu, Virgil Ionescu, lui Coja ori ale legionarilor din Apus.

Suntem plăcut seduși de-un pharmakon sau discurs poetic al unei revolte creatoare palpate dinspre Logos, c-o percepere aproape stereoscopică a iubirii, care domină firea prin \"grația unor cuvinte\" \"ca o lacrimă de scrib\".
Combustia interioară a scrutării-n \"palimpsest\" a poemelor lui Aurel Sibiceanu este un merit deosebit și al investigării atente datorate lui Florin Caragiu.

Poemul tău mă face să cred că nu avem de ce aștepta de la viitor decât alegerea felului nostru de-a o șterge spre ce ne dorim, scăpând în sfârșit de ruperea pingelelor, a foilor din calendar, a răspunderilor, a contractelor de muncă sau de dragoste și familie, numai spre a atinge înălțimea văzută ca prin oglindă ori ghicitură, aici, în țara unde sloganul autentic - al neimplicării în tâmpite acțiuni a ajuns să fie (cum spui chiar tu spre final), \"prefer să nu\".

Carmen, din cele consultate de tine, sunt reale acuzele la adresa tatălui său oltean:
\",,Jean: [...] Atunci când politica a făcut din mine un paria — acea urâtă politică din țara ta — și tu m-ai făcut un paria pentru tine. Nu ai rezistat nici la aprobarea, nici la dezaprobarea societății. A societății tale. Însă, după cum ai văzut, eu am învins. Fiindcă am avut șansa și curajul de-a nu te asculta. Nu s-ar putea spune că tu nu ai reușit în întunecimi. Ai fost favoritul francmasonilor, al democraților, al stângii, al dreptei, al guvernărilor naziste, al Gărzii de Fier, apoi al regimului comunist.”?

Acest studiu critic poate relansa problematizarea Martei Petreu, din cartea \"Ionesco în țara tatălui\". Complexul oedipian de care suferea mai ales la Paris Eugen Ionescu nu a fost exagerat oare de el? Din numerele \"Magazinului istoric\" (din octombrie, noiembrie 2009) reiese că statul R.S.R., regimul ceaușist a vrut foarte mult ca Eugen Ionescu să revină-n patria formării sale intelectuale. Chiar Radu Beligan ori alți oameni de cultură au intermediat pentru acest lucru. E. Ionescu n-a vrut să fie folosit, dejucând imediat strategia Securitătii. Credea că-l omoară de se-ntoarce doar o singură dată \"în țara tatălui\". Să fi fost spectrul sau amintirea tatălui său atat de cutremurătoare pentru fiu?

Publicarea acum douăzeci de ani a acestui lung articol politic, despre care a auzit prin 1982 numai lumea bună, a Occidentului este un act important de istorie, nu doar de publicistică sau literatură. Minciuna sfruntată a cuplului aproape divinizat la noi, al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, a fost pentru prima dată descoperită de către capitaliști. Troica ori locomotiva sabatică a U.R.S.S.-ului n-a mai putut rezista, ci avea să schimbe macazul, devenind după Perestroika lui Gorbaciov \"Federația Rusă\" - pentru a masca genocidele lui Stalin, Hrusciov, Brejnev. Fraudarea alegerilor din Regatul României, pe timpul guvernării doctorului Petru Groza - după cum relatează Ion Caraion în prima parte a articolului - a reprezentat programarea din partea Moscovei a unui genocid, cu efecte similare prin R.D.G., Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bielorusia, Ucraina, Letonia, Estonia, Lituania, Georgia. Rusia are un trecut imperialist la care va aspira chiar și în viitor (vezi problemele de azi ale Basarabiei/ Rep. Moldova, ale Ucrainei, Bielorusiei, Georgiei).

Cineva se chinuie și va da lupte cu boala atroce.
Suspinul precum și strigarea din spital nu vor deranja pe nimeni.
Ci-L vor pune-n garda continuei iubiri pe Dumnezeu!

Domnule Anton Vasile, apreciez foarte mult sugestiile dumneavoastra, dar eclectismul filosofic lui Gustav Meyrink se potriveste daca este turnat in matritele mai permisibile ale artei. Eu n-am de ce sa ma intreb de ce autorul amesteca perioadele sau sistemele de idei ale platonismului cu cele ale gnosticii, gandirii lui Plotin. Paradoxul este dat de modul prin care mitologemele (trairile de esenta mistica pe care le are ca om scriitorul G. Meyrink) sunt livrate potrivit firii fiecaruia dintre personajele sale mai importante din \"Der golem\": Miriam, arhivarul Hillel, Athanasius Pernath, Charousek. Va stimez foarte mult, d-le Anton Vasile, promitand ca o sa fiu atent sa nu ajung eu, personal, la un eclectism neponderat, la o copie nefondata a eclectismului lui Meyrink (Cabala, crestinism, gnosticism, spiritism, neoplatonism, karma). Capcanele \"eonilor\", ale zeitei Isais cea Intunecata apar la tot pasul din proza acestui mare initiat, insa eu cred ca am invatat sa ma feresc bine de ele. Va astept cu multe alte comentarii, in special de ordin filosoficla opera lui G. Meyrink. Cred ca o viata de om nu ajunge ca sa-i intelegem acestui prozator austriac intentiile. Mai am redactat si alte eseuri despre proza sa, care vor aparea foarte curand. Ma ocup si de personajul Charouseck, si de Miriam. Discursul revoltei si discursul blandetii ating la ei adevarate culmi. Toate capitolele acestui roman pot fi jucate pe scenele teatrelor, mult mai bine decat \"Azilul de noapte\" al lui Maxim Gorki; multe scene de carciuma, de ghetouri sarace (ziua ori noaptea) au o savoare aparte. Tehnicile foarte elaborate ale acestui roman-teatru pot fi redate performant si de spectacolul teatru-dans.

Spirite ale Luminii = spirite angelice

Spiritele intunericului = demonii sau oamenii care fac voia lor

Meyrink pune majuscule de obicei la substantivele comune care spun ceva despre astral, cosmicitate, spirit divin etc.

Substantivul \"golem\" e grafiat cu minuscule deoarece poate denumi fie o entitate, fie o idee abstracta, fie un lucru (o marioneta cu chip uman, o oglinda in care se identifica personajul).

Sunt bucuros sa raspund, dat fiind faptul ca am citit tot ce s-a tradus la noi din G. Meyrink, iar in plus am destule informatii teologice.

Vă mulțumesc pentru că mi-ați indicat greșeala. N-a fost intenționată, să știți. Poate gerul ăsta îmi mai încremenește mintea. Asociația de idei cu un colind \"Sus la poarta raiului\" m-a făcut să botez capitolul așa de eliadesc - de parcă ar fi ceva în genul la umbra unui crin.

Eseul meu se referă numai la primul capitol \"Întâia noapte de război\" al părții a doua din romanul lui camil Petrescu. Atât. Am de gând să scriu amănunțit și despre celelalte capitole ale jurnalului de campanie. Sigur că mă voi referi, în paralel și la tema dragostei și a geloziei lui Ștefan Gheorghidiu.

Am fost foarte nemulțumit de viziunea cinematografică prin care s-aecranizat romanul. E de înțeles că Sergiu Nicolaescu voia să-și fixeze un rol memorabil - avocatul și ofițerul erou Nicolau - că a făcut mult mai scurtă povestea de iubire și gelozie din partea întâi. Gregoriade a dispărut din acțiune, fiind înlocuit de Nicolau. Unchiul Tache Gheorghidiu, cel care moare și lasă moștenire familiei, e în film bunicul (sic!). Ela este Lena. Ștefan Gheorghidiu - Tudor Gheorghiu. Nae - Costache. Verișoara, prietena lui Ștefan este Petra și pare o hetairă, o întreținută de lux (a cincea damă a unui politician!). Condamnarea la moarte lipsește din roman. Întâlnirea din final cu Lena (Ela) la fel, de parcă ar fi copiat sfârșitul din Pădurea Spânzuraților în ecranizarea lui Liviu Ciulei.

Eroina Miriam, fiica arhivarului Hillal m-a impresionat in special prin evocarea episodului cu painea, la brutarie. Faptul ca Pernath crede intr-o minune a credintei ei, corelat cu ideea plotiniana ca spiritul universal o sprijina pe Miriam,ca cifra 9 nu-i doar aceea a capitolelor roamnului, ci si cea a lunii cand e sarbatorita nasterea Sf. Fecioare Maria (septembrie) mi se pare un motiv in plus ca acest roman sa fie considerat si roman de dragoste. In fond, are happy end. Cititorii intuiesc, la sfarsit faptul ca Pernath ajunge intr-un fel de palat al nemuririi. Casa de pe o inaltime a Pragai este luminata de iubirea lui Miriam.
Daca nici Gustav Meyrink nu a indragit, pana la epuizare, exact ca si Al. Macedonski sau Mateiu Caragiale al nostru ezoterismul, sistemele gnostice de gandire ale lumii, inseamna ca neoplatonismul n-a lasat nicio urma in literatura universala. Ceea ce dupa opinia mea, este o contradictie, o concluzie falsa. Chiar am de gand sa citesc bine celelalte doua romane ale lui Gustav Meyrink. Sa constat gnosticismul, atmosfera de roman istoric (ce urca exact ca in \"Jurnalul lui Dracula\" de Marin Mincu pana in epoca elisabetana in Anglia. Motivul lui Ianus brifrons, motiv ezoteric, este mult mai bine reprezentat de G. Meyrink in romanul sau din 1927 decat de catre Eugen Brabu in romanul \"Ianus\" ori n \"Caietele Princepelui\". Eroul din acest ultim roman al lui Meyrink are cam aceeasi febra a cunoasterii ca messer Ottavio din \"Princepele\" sau ca Hrisant Hristodulos din \"Saptamana nebunilor\". Evocarea Angliei medievale, a cruzimilor careia i-a cazut victima si Maria Stuart este, sper, captivanta. G. Meyrink livreaza documente din aceavreme, abordand un lexic specific, arhaizant, dar si libertati delimbaj asemanatoare cu cele din cantecele goliardice si din Francois Villon. Starile de transa, visele groaznice ori initiatice se succed in romanul din 1927 cu repeziciune. Biografismul pe care insistala noi generatia douamiista isi poate gasi la Meyrink un reper indiscutabil, vechi de aproape un secol!

Se pare c-ar fi. O carte a lui Gustav Meyrink, pe care a publicat-o aproape-n 1915 este intitulată \"Fața verde (Jurnalul unei iluminări)\". A fost tradusă la noi prin 1992. Mai are un roman, publicat prin 1927, înainte de-a muri. Acolo e vorba de metempsihoză.

Copitele sunt prinse de potcoave. Potcoavele au fost sudate de acei sadici. Apoi, zice D.M. Popescu, le-au scos de pe placa de metal, tot cu ajutorul aparatului de sudura. Eu, ca cititor, invoc asociatia de protectie a animalelor pentru cruzimea celor fabulate, descrise realist aici. N-am dreptul?

Acest volum al prozei autobiografice dar si fantastice, cu o problematizare psihologica de invidiat, va merita un aticol pe masura lui!

Sunt foarte impresionat de comentariul domniei voastre, maestre! Mi se pare un text prea didactic. Oare vor gusta cititorii astfel de tehnici discursive, sau vor evita capcanele de exprimare?

Prima strofa este O.K. Linistea de deal (de Dedal a cititorului) e asigurata. Ma simt si eu inaltat. Chiar spre munte. Apoi vine, paradoxal, avalansa unor senzatii prea cautate, prea artificiale. Degetele boante, prea scurte, nu le fac unor barbati decat deservicii, nu? Asa se intelege... Mai bine incepeai strofa a doua asa: Sa se dea inapoi/ un barbat isoscel/ daca n-are degete indeajuns de lungi/ de pianist... Inima adevarata nu se masoara in centimetri, nici degetele nu spun cine stie ce despre caracterul femeii sau barbatului. Rasfoirea ca pe o carte e deja fumata, nu?
Mai bine sa ne dam putin inapoi, sa privim textul in ideea lui originala si apoi sa-l revedem si publicat frumos in viitoarea ta carte.
In strofa a doua jocul erotic ar deveni clar daca ai specifica in ce te dai, in leagan, sanie, balansoar, barcute, masini...

Scuze pentru tonul meu care cred ca nu-ti prea place.

Poemul acesta este de calitate. Sentimentul erotic se aseamana cu o pasta groasa, dar mai ales cu lacrimile. Scrisoare adresata iubitului artist, textul se recomanda singur, prin imagini surprinzator de dureroase:

seri fara semne,

prezenta bifata in ceas, la intalnire

rucsacul purtator de amintiri recente

Se simt bine aburii. Dar unde sunt dealurile? Alina, nu ne lasa in ceata, pentru ca vorbeste de fapt doar fotografia ta!... Pentru ca in poem nu exista nicio referire, macar alegorica, la dealuri!

P.S. Aburul e una, dealul e alta...

Pot sa miros o delicatesa culinara. Asta nu inseamna ca o si gust.

Pot sa ucid pe cineva. Asta nu inseamna ca l-am mangaiat din ochi...

Acest text a stârnit de ieri mari controverse pe Ro.literatura.
Mă gândesc de ce. Poate îmi veți spune dumneavoastră. Nu vreau nicio apreciere din partea nimănui. Pentru că un astfel de limbaj chiar îi doare pe unii douămiiști. Pe alții, nu. Eu unul m-am săturat să le mai citesc multora dintre ei cărțile. Marea păcăleală începe undeva pe la Adrian Urmanov și Andrei Peniuc și sfârșește aiurea, prin licee și pe unele site-uri. Experimentul le aprține lor, nu mie. Eu îi compar cu cei care au declanșat fen. Pitești. Ce, nu-i așa?

Acest text a ieșit singur. De pe niște s.m.s.-uri. Nicio intenție de-a intra la atelier. Unde nici nu mai doresc să ajung. M-am convins de faptul că nu merită. Am început să mă joc, în ultima vreme cu genurile. Căutarea frumuseții estetice nu cred că-i mai mult decît un rol jucat pe-o scenă, cît mai aproape de clipele trăite aievea...
Mulțumesc pentru acest semn de site pe care mi-l dați. O să-mi fac timp și o să mai fur meserie de la alții. De fapt tocmai am scris două comentarii la poeme erotice semnate de un poet destul de cunoscut.