Dragoș Vișan

Pentru tine, Ada Li, o lună am curtat-o pe mamaie să-mi mai povestească. O lună n-a vrut. Iar ieri se scuzase că a vrut să împartă tot lui tataie și rudelor, că mai întâi să treacă și Paștele Blajinilor (scăpând de grija celor sfinte). Însă n-a mai rezistat și a venit dimineață, de bună voie, brusc, de parcă eu eram secretarul ei (poate își dă seama prea bine de marea importanță a actului oglindirii actului trăit efectiv)! Mulțumesc, e primul însemn peste proza bunicii mele, aici. Nu-i semn pentru mine, e semn de considerație primit de mamaie Dica (sau Constantina).

Eu știam cele spuse aici, de-acum o lună. Mamaie mi-a făcut un dar narativ, un iepure mic, sau un ied cuminte, prin aceste destăinuiri. Stai liniștită, o să-l îngrijesc în suflet cum se cuvine. Știi ce-nseamnă grijania pentru bunica? E ceva de neatins - nu poate să meragă decât prin apartament... Dar grijania sa este memoria faptelor lăsată de Dumnezeu, cât o mai ține Bunul de El.

O corectură necesară. \"Rame de piatră\"! Mai bine ceva simplu, \"pietre\", sau dale, cum se făceau înainte, pătrate, de ciment.

Aici începe cu adevărat Rahova. Este un univers aproape oriental atât de plastic, de prezent orișiunde, nu doar la noi, încât ai voie, Anni-Lorei să-l muți cu tine, să-l nutrești în continuare, să-l faci nemuritor!
Ioan-Mircea Popovici are și un spirit de sinteză deosebit. Sugestiile sale sunt pe măsura încununării deja a efortului tău. Chiar a zis bine, documentarul Rahovei, de vrea să fie romanesc, poate fi retușat în toate amănuntele construirii arhitecturale, dacă i-l trimiți ca pe-un jurnal de bord din Burgundia, pe calea Rinului și-a Dunării, mai întâi în amonte, apoi pe canalul Rin-Dunăre, apoi în aval pe Dunăre și pe Canalul Dunăre-Marea cea Mare. Succes, pentru că Ioan-Mircea știe bine ce zice! Unitate compozițională, uneori și echilibrarea enunțării în vuietul valurilor. Va ieși așa mai grozav. Pe bune.

La mulți fericiți ani, Liviu-Ioan! Celui bun, speranța i se cuibărește în el și poate să-și desfășoare mai ușor aripile creației! Orizonturi din iubire să ți se deschidă mereu înainte.

Ruperile de ritm sunt foarte frecvente în \"Istoria ieroglifică\", unde sunt lungi fragmente în versuri, chiar și epitalamul bine cunoscut adresat Helgăi. În poemul meu nu e vorba de vreo vrăjire a țarinei, ci de o cerere imperioasă! Limbajul princepelui valah, numit de către turci Cantemir bei, era foarte întortocheat, deși a scris și un tratat despre muzica orientală, că doar a stat 17 ani la Stambul ostatic. Foarte cantabile nu trebuie să fie versurile lui. Nici ale mele.
Mulțumesc foarte mult de sugestie. Poticnirile în limbă vin din inimă!

O nuvelă în care Ana parcă ai fi chiar tu. La fel vorbesc și eu cu bunica mea, o iau cu mămăița. Iar despre bunicul Marin, ce să spun... Totul este veridic, dureros în cel mai înalt grad. Îmi place mult când Ana începe să povestească atât de frumos - punând stăpânire pe discurs, pe viață, pe frumusețea care vine de oriunde. Răspunsurile tăioase ale buncii ei o pun mereu cu picioarele pe pământ. Starea lui Marin e hidoasă, însă ea reprezintă o cruce asumată cu iubire de bunică.

1. Ecaterina, poate vei fi având tot dreptul să răspunzi chiar tu. Că e vorba tot de aceeași Ecaterina, fie după cum zici tu. Mă plec. Însă numai acest poem, al doilea e de dragoste, primul fiind de revoltă.
Ecaterina I, soția lui Petru I a fost de aur. pe vremea ei a fost fondat orașul Ekaterinburg, minier mai întâi, devenit pe timpul ei și trezorerie imperială. Ecaterina a II-a, cea din primul poem al meu, a dat statutul de oraș acestei localități de la poalele Uralilor. Ecaterina I și a II-a sunt tot una le ruși.
Numai eu vreau să le fac net diferite. Cum au fost de fapt. Iar la români... tot una e Ecaterina!

2. Nu înțeleg bine la care să mai cizelez. Mulțumesc pentru trecere. Nici mie nu-mi place primul poem. Sună misogin, dar din păcate asta a fost partea întunecată a celei de-a doua Ecaterine istorice. La prima Ecaterină, de aici, nu mai cizelez nimic, o las să fie ea.

1. Nu-i barba mea, e a lui Dimitrie. Corbul i-a cam jumulit-o. Mie îmi crește iarăși. Iar eu nu dau bărbi. Niciodată. Păcăleam doar când eram mic. Și nu-mi ieșeau păcălelile. Nu vreau să supăr pe nimeni.

2. Nu.

Ideea titlului este că istoria cu executarea secretă la Ekaterinburg a țarului Nikolai al II-lea s-a repetat anul trecut la Chișinău, iar zilele trecute politicieni actuali din Rep. Moldova îl trag la răspundere pe Igor Voronin pentru felul în care a mușamalizat uciderea acelui tânăr în noaptea dinspre 7 spre 8 aprilie 2009. Dumnezeu să-l odihnească, să-l așeze între sfinți. Am citit atunci pe bloguri, pe site-uri tot felul de comentarii, prezentări la ceea ce s-a petrecut la Piața Parlamentului din Chișinău, sau și înainte, în fața clădirii prezidețiale. S-a înscenat totul de către poliția secretă. Un puci sută la sută comunist, retrocomunist, făcut cu ajutorul unor zavragii luați în mașini blindate cu numere din Transnistria!
Pe lângă acel prim martir basarabean mai sunt și alții, uciși tot atunci între 8 și 12 aprilie 2009. Plus interogații, tinerii luați și din licee sau de pe stradă. Răniții, bătuții, care nu vor uita niciodată această adevărată revoluție a tinerilor nevinovați (provocată în primă instanță de instigatorii chemați de Voronin, de acei 40 de huligani rusofili care au fost lăsați de milițieni să intre în clădirea Parlamentului, să arunce pe ferestre opera lui Eminescu, să ardă cărți precum inchizitorii, să folosească afară pitrele puse în fața clădirii, dând cu ele în scutierii cu scuturi de jucărie)...

Tocmai corectai primul vers \"tu-ți deschizi rănile\", eliminând acel dativ posesiv, ce era, desigur, cam nepotrivit! Ai surprins foarte bine, Ottilia, esența! Mulțumesc pentru acest comentariu și pentru finețea observației tale.

Un poem care ia la refec marea grijă de primii oameni din maternitate. Comparația fătului cu un melc este co-lo-sa-lă! Eul poetic este din capul locului, din incubator, un neînțeles cu viața, cu pulsul, cu dimensiunile perfecte. Ar vrea să rămână în stadiul increat, în absolut. Se pitește, se ferește el de lumină, ori invers, evaluatorii îl judecă și-l cântăresc eronat.

Gurmeții de români

Deschis la inimă și tare-n piept,
În Bararabia sau toată România,
Bărbatul nu mânâncă altora slănina
Dar nici nu-s lasă ghiolul sterp.

Minunea laptelui și-a sămânței puse

Laptele-i bun și gros la noi
Când vaca e robinet la muls,
Dară și taurul ce-i puse altoi,
Remuncind, e bou bine făcut acum.

Și eu sunt de acord cu Laurențiu Ghiță. Încerc și eu o epigramă, total opusă celei a onorabilului amfitrion:

Bătrânească recomandare

O mână-ntinsă la cerșit puțin efort
Românul nu-ntinde peste Atlantic,
Pentru că are hărnicia pașaport,
E-un Moș Ion Roată sub harapnic.

Poemul este mai mult tragic decât comic, mai mult protestatar - prin lehamitea față de câini, de lătrătorii în urechi - decât liniștit. Din terțina penultimă, cea cu Domnul Cristos, pot deduce două lucruri:
1. Dumnezeu Fiul a rămas neînțeles.
2. Dumnezeu Fiul nu este urmat de noi.
Verbul \"a înțelege\" trimite, cred eu, aici, dincolo de sfera sa semantică - a simpatiza pe Omul Care a petrecut printre petrecăreți, necertându-i mai tare decât pe farisei.

Un discurs poetic având un tăiș protestatar. Percepție puțin \"calchiată\" din filmul lui Mel Gibson, din \"Patimile\" naturalist de crude. Dar merită pelerinajul. Se încearcă două caricaturi, Iuda, Barabas... Mă feresc să interpretez.

O tristețe răzbate de la fulgerul și de la vârtelnița de nori, care sunt sugestii ale trecerii vieții.
Un peisaj întunecat, nu chiar devastat (doar cărările morțile sunt așa, în final), o împăcare ataractică a ființei cu regnurile. Irișii ochilor întrezăresc moartea ca pe-un declin fizic.
Hai, Adriana, sunt \"păsări până-n cântec\" în lume, sunt farmece, bucurii, realizări mari, de ce să atârni rugina vieții și să nu dai luciul binecunoscut, strălucirea poemelor tale?!
Hristos a-nviat!

De la mina Anina la vale
Stă Botgros să dirijeze
Lăutarii-n ruinare
ce o iau și pe manele

Rețete și esențe ale veseliei bistrițene. Umorul negru despre soacre - poame acre se încadrează și el pomiculturii epigramistului.

\"Burgundia 38\" cu badinojarea în mirodenii a canaturilor ferestrelor sau a obloanelor. Imagini încifrate, bine ozonate, cu pluriperspectiva sau enigma din versurile aproape epistolare:

\"nu spun ce am văzut azi
sub cerul liber\"

Mă întreb totuși dacă n-ar fi mai nimerit să folosești \"fire de mătase\", pentru că \"file\" sună cam ciudat. Mă întreb, cum lucrezi atât de sistematic și poezie și proză de-o calitate superioară? Ai ceva napoleonian în tine, Anni Lorei!

O continuare a Paștelui pe măsura așteptărilor tale!

Protagonistul cu tumoră din nuvela \"St. Helen\" de Cristina Sirion trăiește o dramatică revelație. Își aduce aminte cum și-a reîntâlnit unele rude. Bunica Montaldo are comportamentul unei bătrâne românce, de pe la țară, iar faptul că este fermieră în America îi dă un farmec aparte. Nepotul ei constată că e bine să sape grădina, cu hârlețul. Brusc își remomorează accidentul iubiților săi părinți, ce se întâmplase cu treizeci și cinci de ani în urmă. Pe motocicletă, maică-sa îi murise instantaneu. Tatăl său este prezentat cum se zvârcolește în pat precum câinele, neputând să-și ierte marea neatenție. Această întâmplare este aflată de fiul său din istorioara de la Șosea, pe care tatăl său, înainte să moară și el, o sigilase într-o sticlă.
Laitmotivul muntelui cu intrare, a muntelui în care erupția mocnește să se declanșeze, precum și cadrurile exotice îmi amintesc de proza scurtă a lui S. Maugam, iar fantasticul oniric de Axel Munthe. Însă tehnica narativă întrebuințată de \"St. Helen\" este amprentată decisiv de comportamentalismul lui John dos Passos, de Ernesto Sabato, iar înspre final de metoda onirică din proza lui Gellu Naum. O insesizabilă urmă din Marcel Proust face să se aglutineze percepțiile, pe baza memoriei involuntare. Nu prea se dau nume personajelor, tocmai pentru a li se investiga aproape autoscopic (a la Hortensia Papadat Bengescu - prințul Maxențiu din \"Concert de muzică din Bach\") originile și durerile adânci, bineînțeles fără tendințe caricaturale aici.