La cules de rodii în cartierul Rahova 9

Unii se nasc înceți, alții grăbiți – așa și cartierele. Unele se grăbesc altele le străbați după ani de zile și aceeași oameni în fața acelorași porți scorojite, parcă nepieptănate ce nu se „închid la nasturi“ de rugină, ei stând pe un scaun ce abea îi ține sau pe un fel de piatră furată colțoasă și rece de pe lângă gardurile de beton ale unităților militare. Mihaiță mi-a spus că unii au furat rame de piatră de la cimitir să-și facă potecuță în grădiniță. De ce le trebuie la cimitir acele chenare de piatră, să îi delimiteze de ce sau de cine, apasă pământul, pământul apasă oricum pe cel ce a dus greul sub coșul pieptului – (un cuvânt care m-a fascinat, am crezut copil fiind ca într-o zi din piept se putea face un coș, cel puțin vecinii mei rahitici puteau să pună un pumn de apă cu mormoloci până soarele îi facea clei ), -nu-i de-ajuns!? Potecuțele de prin grădinițe cu pietre furate de prin cimitire au un rost bine definit. Aici printre gardurile înnădite cu fir de sărăcie, dar cu multă bunăvoință, se plimbă un aer de liniște, un sentiment de “totul e bine“ sau „nu ne-am dat bătuți, încă“. Probabil acel vestit “we shall overcome”, fiecare în felul lui…. Aici pe strada noastră pe care a botezat-o Nea Sandu Gauță cel cu vioara din La Bariera – Strada Perinița – multe chiar foarte multe se derulau încet, ca să nu spun prea încet. Vecinii nu păreau grăbiți ca mama primăvara, să facă ordine dupa ce iarna i-a risipit pe ei și ordinea lor de prin magazii, grădini și poduri. Molcomi făceau un lucru după altul și apoi muuuuultă vreme nimic. Nu s-au grăbit nici să vândă, nici să își refacă de la zero casele când a venit marea libertate. Acum pe de-o parte îmi plac mai mult cei înceți decât cei grăbiti să adune tot, să vândă tot, fără să cântărească nimic din cele ce au fost, risipindu-se pe ei și viața lor, trăind parcă de azi pe mâine o bunăstare copiată din țările pe care le-au parcurs sau din reclame derulate la tv să-i amețească și mai tare decât țuica de prună apoasă de pe vremuri. Nu zic, poate nici cei înceți de pe strada mea sau din cartierul răbdător până mai ieri Rahova prin care treceau oile pe la marginea urbei, nu se omorau cu cântăritul și multe au rămas neschimbate, cel puțin la noi pe stradă. Cu cântăritul acum se ocupă cele câteva căruțe care mai au aprobare să se plimbe prin margine de București – cu pepeni, strâns de fiare vechi sau mobile găurite de la toate vremurile. Vânzătorii de pepeni au vocile celor care acum trei decenii strângeau sticle. Acel sunet de lamă de cuțit lung de tot, ce îți atinge creștetul capului și te întrebi, oare nu îl doare gâtul pe cel care striga? Dureri de cap nu am de la sunetul straniu al lui “sticle cumpăr”, dar nici că-l uit. Chiar și în centru, între blocurile de peste șase etaje pe lângă Cișmigiu vocile strângătorilor de fiare vechi sau ofertanți de pepeni sunt ca niște săgeți, ce se opun trecerii timpului. Orașul încă nu s-a trezit, refuză să caute un colț pentru ce e vechi, pentru așa zisul gunoi. Probabil înainte nu aveam atâtea, în concluzie nici nu aveai ce arunca, sau nici prin cap nu-ți trecea să arunci, cel mult le dădeam altora, care se bucurau nevoie mare și găseau repede un loc pentru orice raft, scăunel sau bibelou. Apropos de cântărit. În copilărie cântăritul se făcea la aprozar – ce cuvânt nerostit de ani de zile! -, la măcelar, la vânzătorul de var și la doctor. Nu fiecare avea acasă un cântar. Când stăteam în stație în Barieră în fața casei lui Costică Vărarul și Niculina lui, care suferea continuu de dureri de cap, înfofolită în basmale și fulare, poarta lor era deschisă să intre căruțele să cumpere var, pietriș, ciment sau cutii cu vopsele. Pentru streașină, pentru gard, pentru peretele magaziei, pentru stâlpii ce dădeau spre vecini...vopsitul era o artă, care atunci însă nu strepezea privirea trecătorului. Astăzi îți pui ochelari să nu vezi balcoanele între Chirigiu și Piața Rahova. Un fel de insolație pe retină. Ce noroc, locatarii nu își pot vedea propriile balcoane! Acolo la Costică Vărarul era un cântar uriaș pentru saci și pietroaie pe care te puteai cântări după ce te cățărai pe el în văzul tuturor. Distracția era mare până venea autobuzul. Costică Vărarul avea monopolul în cartier și stătea cât era ziua de lungă cu fața lui încinsă de la țuică și tensiunea ridicată pe un scaun de lemn, ce scârția precum nea Costică “de la vârstă, deh, că cine mai e tânăr, cine!”. Alt cântar lumea nu avea decât la doctor, dar de câte kilograme avea fiecare, nu se preocupa nimeni. “Vai ce fată grasă și frumoasă are mama” sau “lasă că o se bucure lumea de tine, arăți ca o piersică”....asta li se spunea fetelor supraponderale, cuvinte ce astăzi nu s-ar încumeta nimeni nici să le gândească. Cântăritul s-a transformat de la o simplă necesitate la o ținută de viață. Își mai poate imagina cineva astăzi o viață fără cântar sau să se cântărească la un magazin, unde se vinde ciment sau pietriș? Dar atunci ni se părea vesel și normal. Astăzi în locul curții pline de câini legați în lanțuri lungi la Costică Vărarul, este un magazin anost de vândut tot pietriș, dar varul e la pungă, iar veselia a pierit. Vânzătorii nu suferă de nimic și când întrebi ceva nici că își ridică privirea opacă, ce se deschide precum sertarul caseriei prin apăsare pe buton, la văzul banilor obosiți și ei de mâinile ce par că nu vor să se despartă de hârtiile colorate. Doar cărăușii au un aer de pe vremuri, cum stau așa în maieurile lor proptiți în lopeți strâmbe, zâmbind prin dinți puțini la tot ce mișcă. Singurul lucru ce nu s-a schimbat este țuica apoasă de prin regiune, pe care și-o fierb prin șoproane la lipsa soarelui, să nu împartă cu nimeni. In La Bariera la un singur magazin de vândut uși, unde pe vremuri tanti Ioana și fiica ei Olimpia vindeau semințe, stă un vânzator între “nicio vârstă” pe un scaun hodorogit, înfipt între găurile trotuarului găunos. El ajuns propietar are privirea pierdută în zare precum ne-a Costică Vărarul, dă sentimentul că gândește profund sau căută să-și amintească ceva, după tenul pământui nu cred că suferă de tensiune, dar nici nu aș îndrăzni să imi imaginez că nu își alină viata lui de propietar fără țuică. Am fost să cumpăr un sac de ciment. Mi-a șoptit molcom să vorbesc cu casierul, acela citea ziarul, rostind cu privirea aplecată “n-am timp”. -Dar ce faceți, l-am întrebat. -Nu vezi, citesc... -Bine, bine, eu mă grăbesc, sunt cu taxiul și totul costă.... -Poate pe mata, noi nu ne grăbim. Numai la asemenea răspuns nu mă așteptam. Aș fi renunțat să mai cumpăr, mă gândeam să mă duc cu taxi-ul prin cartier și să cumpăr de la un vânzător care chiar vrea să vândă, privirea taximetristului însă îmi spunea clar:”haide doamnă, toți sunt așa”. Casierul era tânăr, într-adevar citea ziarul, avea ceas, avea haine de marcă, ochelari de soare obligatorii, și era casier într-o curte minusculă baricadată de câteva uși ale nimănui, câțiva saci, totul într-o dezordine ce nu aducea a magazin. -Și când terminați de citit articolul? -Auzi mata, vreți să cumperi numai un sac de ciment? -Da, dar acum, nu când termini dumneata ziarul! -Eh, vezi, nu te-ai organizat „complect“, mi-a spus…Pentru un singur sac de ciment nu trebuia să iei taxiu, să te deranjezi. Sigur ai nevoie și de o ușă, de-o clanță…. -Nu am nevoie decât de un sac de ciment..... Încet, foarte încet mi-a făcut bonul, a bătut pe un calculator obosit ca tot ce părea că zace în această intersecție și mi-a aruncat o privire absentă. Un câine mai bătrân decât scaunul propietarului încerca să latre dintr-un coteț strâmb. Gardul era tot ce era nou și perfect. Omul de la intrare, propietarul, când am trecut cu sacul de ciment pe lângă el, părea că s-a trezit, foarte scurt. Letargia de la capăt de oraș nu trece, dacă faci un gard nou sau pavezi un colț de trotuar. Căruțașii care trec acum cu pepeni sunt cei grăbiți, nu mai sunt cei cu pălării mari cu boruri negre de mătase. Mama zicea “uite, ăștia sunt țigani unguri, tare mândri și curați”, dar și cei de pe strada Perinița erau pe vremuri, cămăși înflorate, strigau și cântau, dar nu cântăreau ce ai în curte sau să fi trecut să fure în cartier. Familia lui Costică Florarul și Leana lui erau oameni respectabili. Aveau un baiat înfiat Viorel ajuns apoi chelner important la Carul cu Bere. Din nefericire fiecare a dispărut tragic. Nea Costică a fost bătut și a murit cu un ochi de sticlă, Leana lui, care făcea cu pasiune flori din hârtie, s-a cam pocăit și s-a întors în satul ei în care a murit uitată de lume, iar Viorel a dispărut tragic de o suferință musculară, lăsând în urmă o familie cu câțiva copii. O familie de țigani pe strada Perinița, care aveau cum se cuvine peisaje cu păuni pe pereți, o căruță și un cal, oameni de cuvânt, cel puțin cartierul nu îi știa altfel. Într-o noapte în vara trecută de prea mult cald și de prea mulți țânțari eram în curte. Stăteam în jurul mesei să ne uităm la stele. In Occident sunt și stele, le vezi rar, ba că sunt prea mulți nori, ba că dormi de prea multă oboseală de peste zile muncite cu nopți cu tot. Și cum stăteam așa într-o liniște tăiată felii de câțiva greieri ieșiți la lumina lunii, ei visând la bolta de viță care nu mai e, eu la prunii care nu se mai coc pentru că nu mai sunt, la datoriile pentru nu știu ce tablă pe casă, doar ce văd în mijlocul curții un tânăr. Sărise pe după colț peste gard dintr-o caruță, avea în mână un cuțit, și din lipsă de timp presupun și din sperietură nu a salutat. Câinele, animal de casă, nu l-a auzit. Tânarul sărit din caruța ce îl aștepta, a mânuit instrumentul cum îi stătea în fire, repede și fără mari socoteli, a înșfăcat iepurele pe care îl crescusem doar pentru copilul meu occidental, să vadă și ea cum e să tot crești un animal, cum se uită la tine, câtă muncă implică un animal de casă crescut “ca lumea”, cum spunea mama. Tot ce faci să faci “anständig, “ca lumea”. Eh, atât de “ca lumea” l-am crescut pe iepure, că în acea noapte, căruța și tânarul l-au luat pe bietul iepure din curtea închisă, cu mine de față, cu câinele nostru lup visând hoți în internet probabil, și printr-o săritură demnă de olimpiadă a trecut gardul cu sârma ghimpată cu tot, calul care a stat stană de piatră a pornit singur și dus a fost iepurele. A doua zi copilul meu l-a căutat degeaba. N-am cumpărat altul, nu știam cum să-l aclimatizăm în doar câteva săptămâni la câine, la gard, la vecini. Am avut o idee pe care încă n-am pus-o în practică: voi cumpăra iepuri, îi fac cadou țiganilor de la capul străzii, acolo mai locuiesc în case cu mușcate pe gard și la ferestre, și îi voi ruga să îmi dea câți am voie să păstrez după părerea lor, dar fără să mă mai solicite să-mi apăr răbdarea. Coabitarea este posibilă doar de ambele parți sau deloc. Nu ne putem face că nu ne vedem unii pe alții, dar nici să ne distrugem scândură de scândură gardurile, să ne ciuruim auzul sau să ne “delete” văzul, nu se poate.