Paștele la Aidemir, apoi la Almalău cu fusul și Jenică

Când eram de șaișpe ani, mămica s-a îmbolnăvit. Eram cinci copii. Eu eram cea mai mare, iar ăilalți erau mici. A doua zi din Paște, au venit rudele să o vadă pe mămica. S-a trezit de-acolo din pat când au fost rudele-n casă. Avea patru nepoți – două fete și doi băieți, nepoți buni. Erau pe-atunci cavaleri și domnișoare (nu erau căsătoriți). S-a trezit și-a spus rudelor de-acolo din casă (care erau) că n-o să se odihnească de nu-i aduceau lăutari, să-i cânte! - Erau bulgari lăutarii, nu? - Da, și cântau din cavale. Dar așa de frumos cântau, Dragoș, așa de frumos! Și-a trimes o rudă de-a noastră să-i aducă. Și ea a cerut la mama ei hainele noi, care le-avea de-nmormântare, să-i aducă. Dar era casa plină cu lume... S-a-mbrăcat cu ele, cu hainele noi s-a-mbrăcat. Și-acum, între timp, au venit și lăutarii, cu ruda aia. Și-au ajutat-o, tăticu și femeile de-acolo. Și-au dat-o de marginea patului, fiindcă ea nu putea sta în picioare, nu putea să meargă, de-așa rău ce-i era. A-nceput lăutarii să cânte și ea a-nceput să joace răcinicul așa (iar mamaie – fiica Tudorei – se clatină așezată pe pat, cu palmele ridicate deasupra capului, mișcându-le în ritmul răcinicului). Nu știu cât să spun c-o fi jucat, o jumătate de oră, mai puțin, nu știu cât o fi jucat, până când a obosit ea. Și a oprit lăutarii și a spus la rudele adunate în casă care era, așa: - Acuma, lume bună, o să mă lase nepoții să mă odihnesc. Pentru că nu m-au lăsat nepoții să mă odihnesc deloc. Că au adus și lăutarii! Și zicea: - Care plânge, să iasă afară! Care plânge, să iasă afară! (foarte imperativ, dar cu duhul blândeții strigă și mamaie Dica, acum) – vezi, Dragoș, ca s-o lase să danseze liniștită... Tu fii atent, dacă eu greșesc un cuvânt, tu nu-l scrii... Dacă nu-l spui bine… M-am făcut de optișpe ani. Și Niculaie a venit să-mi zică mie că să ne căsătorim, să fugim. Că părinții nu voiau să ne căsătorim. Era cu zarva plecării în România din Aidemir. Noi totuși nu i-am ascultat. Acum, să spunem că l-am închis pe taică-miu, acolo, în bucătărie, cu copiii ăilanții. Și am luat câinele și l-am dus în grajd. La vite acolo l-am închis ! (Nhî !) Dimineața când s-a sculat, tăticu Gheorghe n-a putut să iasă, de-acolo din casă. Și-a-nceput să bată, să strige pe fereastră, că trecea lume pe stradă – să-i deschidă ușa. - Mi-ați spus, mamaie, acum o lună că puseserăți lacăt. Cine, matale, ori tataie Niculaie? - Eu, eu l-am pus. Și câinele tot eu l-am dus în grajd, că pe Niculaie îl sfâșia! Și pe tăticu Gheorghe l-a prins mirarea. Că n-a știut ce s-a-ntâmplat cu el (mamaie face o față nedumerită, parcă ar fi taică-su în oglindă). N-a știut ce s-a-ntâmplat! El și-a închipuit că sunt pe la verișoarele alea, că mă duceam seara și mai ne găseam de lucru. Nici nu și-a închipuit că făceam așa prostie… Acum pune… (și-arată spre laptop). Cu Niculai am intrat în casă. Și am luat din lucruri, dintr-a mele. Și-am înpachetat și m-am dus la o mătușă. Mai scrii că nu ne-a lăsat să ne căsătorim…, că voia tata Gheorghe să ne facă nuntă mare în România. Auzi, să ne facă nuntă mare în România, nhă, nhă, nhă – noi n-aveam ce mânca! Și ziua, a venit soacră-mia și ne-a luat acasă, la alde Niculai. A-șa. Stai să-ți mai zic, și pe urmă! Și-acum, în Aidemir, ne-am făcut și noi maturi, cum să-ți spun. Aveam și copii. Iar de Paști, ne duceam la nași. Era numai nașa Sanda, era văduvă…, și cu copiii, și cu bătrânica. Costea îl chema pe nașu’, dar era mort. - Mort de mult? - Păi nu ți-am spus? Nu trăia naș Costea (nici în 1940). Era numai nașa. Așa. Luam un miel. Tăiam un mel (nu miel), c-aveam oi, făceam cozonac – că chiar eu îi făceam, văpseam și ouă. Luam un cozonac, luam friptură, de mel, luam și ouă și vin, luam și copilul cu noi și petreceam la nașa. Stăteam acolo și vorbeam, nu jucam, nu nimic. - Ați spus despre copil. Copilul era tata, nu? - Da. Copilul era Jenică. Un anișor avea, acolo, nu era mare. - Dar câinele din grajdul cu vite, când a ieșit, ce-a făcut? - Tata Gheorghe, tăticu meu, când a văzut câinele acolo, că era câinele acolo, că aveam și vite-n grajd, s-a crucit. Că nu știa după ce e întâmplarea, ce se întâmplase cu el. Nu m-a certat deloc. Și-a-nchipuit el, pentru că pe urmă a venit mătușa asta și i-a spus, că să nu mă caute să facă alarmă-n sat. Mătușa era și nașa. Nu ne era nașă, mie și lui Niculai atunci. Lui Niculaie îi era nașă, că-l botezase. Mie nu mi-era încă nașă, Sanda. Auzi, până și patu’ de fier mi l-am cărat. Dar am mai scris despre astea mai înainte. Încă tac-tu se juca la masă acolo. Îi dădusem noi niște jucării la nașa Sanda acolo. Și se juca. La masă eram toți adunați de Paști. Că veniseră și de-alde socru-miu. Că dacă Sanda era sora lu’ soacră-mea, veniseră și ei. Și, nu știm niciunii, nici soacră-mea nu știa, de unde a putut să găsească un fus de lemn care torcea. - Când s-a-nțepat tata, în obrazul drept, ca o aluniță, de fapt adâncitură! - Așa, scrie, ca să spun eu. Atunci s-a înțepat, că și-acum are semn aici. Și i-a curs sânge. Dar ce, am mai știut de mâncare?! N-a mai știut nimeni. Am stat numai cu el în brațe. I-am pus acolo o batistă… Nu comprese. Că doctori n-aveam acolo-n sat, în Almalău. Era batista așa cu apă, și țineam acolo, de s-a oprit sângele. Pe-orma, nu ne-am dus nicăierea cu el, că trebuia tocmai la Ostrov să ne ducem. Și i-a trecut… mititelu’! S-a făcut seară și-am plecat acasă. Nhă, nhă, nhă. Și cu asta am încheiat. Știu eu bine, rău… Asta știu, mămică. Așa a fost. N-am altceva ce să povestesc. Mă duc și pe la bucătărie. - Sărutmâna, mamaie! - Să trăiești, să fii sănătos.