Pe picior de plecare din București

Voi începe mesajul meu tocmai cu versul final al poemului: dă Doamne vreme cu soare și puțină ploaie, pentru că îmi aduce aminte de magica amintire a copilăriei, când fiecare dintre noi era personajul unui poem și realizez, aici, în acest comentariu, impactul generat, asupra nea, de către versul ales și dorința pe care o aveam de a fi soare sau de a fi ploaie, în ordinea in care simțeam mai tare, fiind stările ideale pentru natura, care trebuia să fie prielnică atât plecărilor împreună cu părinții, cât și trăirilor interioare. Mi-aduc aminte cum mă rugam la fel: Dă, Doamne, soare!
Titlul poeziei se regăsește ca parte de inițiere a unei călătorii, redată sub formă metaforică. Prima parte a poemului transpune parcursul celest al drumului, sugerat de cuvintele - simbol, relevând registre semantice interferențiale, ce conferă armonia și frumusețea creației și integrează ideea călătoriei pe traiectoria sugerată, la nivel lingvistic, de către eul liric. Confirmarea trăirilor în natură favorizează ieșirea eului poetic din timpul profan și situarea în aura de poveste, obținută prin combinarea celor două părți ale poemului, fiecare având un câmp semantic specific, care, unite, dau logica experienței călătoriei la care se face referire în versurile poemului.

Am lecturat cu drag acest poem!
Cu prețuire pentru bucuria raiului copilăriei oferit,
Elena Papadopol

Mulțumesc mult, Elena Papadopol, pentru această interpretare atentă a versurilor mele (motto-ul e un poem redescoperit de mine pe Agonia în această dimineață, după scrierea în zori a poemului actual, notat după semnul "***").
Am vrut să-mi dovedesc că prezentul în lirism poate să nu apară. Că se poate face abstracție de faptul că eu mai stau pe Agonia și nu o întind încă la deal-munte, într-un tărâm feeric și rustic, ce mă așteaptă de la anul nou să-l revizitez cu familia mea. Plăceri simple, muncă, drumeții. Poate le fac, poate nu le fac.