Dragos Farmazon

Văd păsări care zbură către nicăieri și i se închină Sufletului meu i-au crescut pene Văd pești care înotă spre apă curată Sufletui meu i-au crescut solzi. Am să urmez păsările către nicunde și

Primăvara toate florile cântă venirea toamnei Zăpada dansează în fiecare iarnă pentru soarele care o va topi Nimic nu este mai frumos nici măcar o mie de ochi verzi ai pădurii ridicați către cer

Iată-mă! Singur cu mine mă ascult cum cânt la chitară. Singur cu mine: eu îmi cânt, eu mă aud. Noaptea pare să mă asculte și ea cu plăcere, altfel nu ar fi avut motiv să se oprească în

Ce se întâmplă oare? Ce se întâmplă, Marie? Unde-s pădurile pământului? Nu mai cresc păduri de tei, de brad ori ce cireș. Nu mai cresc păduri de sălcii adormite în lacurile în care zace

În seara aceasta, luna s-a ridicat pe cer mai rotundă și mai strălucitoare ca niciodată. S-a ridicat încet, rostogolindu-se în ochii mei mari, uimiți, care nu se mai săturau să o tot

Frunzele obișnuiau să se înroșeasă toamna, probabil de rușine. Frunzele obișnuiau să se îngălbenească toamna, probabil de teamă. Nu vă mai temeți și nu vă mai rușinați, frunzelor, toamna a uitat

Am început să mă scurg tot: nu știu dacă după tine sau după ce am stat prea mult timp în soare (să mă fi topit oare?) mă scurg și, ce e mai grav: mă scurg în mine, nu în natură; nu mă va bea

Casa pe care tocmai mi-am cumpărat-o și în care aș vrea să mă mut înainte de sfârșitul timpului se găsește în vârful unui munte rotund. Ceea ce m-a atras însă este faptul că muntele plutește

Mi-ai amețit gândurile și ideile și amintirile până au ajuns să arate ca o hârtie mototolită, cam ca hârtiile pe care le azvârl eu în gunoi când nu sunt mulțumit de literele lor. Mi-ai

Ai niște ochi atât de mari... parcă ar fi scoici; atât de albaștri, parcă ar fi mare, ochii tăi. Am încercat să-i ascult de câteva ori, nu se aude marea... nu se aude nimic. Ochii tăi sunt

S-a născut omul de fier, împrăștiat în toate zările în tăria lui limitată de minte, anorganic, topit în foc și ciocănit în frunte și în tot corpul. S-a născut omul de fier, fără urechi să

Ești mamă de curând. Îți ții pruncul în brațe și încerci să-l alăptezi. Izvoarele tale sunt reci însă iar el plânge necontenit de foame. Mai încerci și într-un târziu începi și tu să

Când am deschis ochii m-am văzut singur în interiorul meu. Doar oase albe și puțină piele îmi mai țineau companie. În rest... nimeni! M-am gândit atunci că m-am gândit prea mult deasupra mea,

Ai așezat atâtea orizontale pe o amărâtă de verticală încât mă tem că născocirea asta a ta, crucea comună, nu va rezista sub greutatea atâtor kilograme de fier. Nu-ți dai oare seama de câte

Prea suntem raționali de la un timp: prea mult! O să ajungem să ne măsurăm ideile în centimetri și sentimentele în grade Celsius ori Farenhite. De la o vreme suntem prea raționali și asta nu e

Te-ai înnodat toată: un picior ca pentru rugăciune, unul ca pentru a urca și mâinile prinse în jurul tău. Capul îți cade pe genunchi. Te-ai făcut ghem pe lenjeria albă, albă și tu sub luna

Crezi că fiecare familie e sfântă și, când ți-au spus că ai să ai un copil, ai fugit la bărbatul tău și i-ai spus: - Iosif, sunt mai bogată cu un spirit, care-mi plutește prin pântec, sunt mai

Dacă ne-am pătrăți cu toții și-am face colțuri am împunge cu ele nordul, sudul și vestul... și răsăritul. Am împunge cu ele punctele cardinale și am sparge zările, am defecta orbitele - căci și